Câinele și măgarul

Cu urechea
pleoștită, cu coada-ntre picioare,
Câinele, trist și jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întâlnește
Un măgar, și-l oprește:

– „Unde te
duci? îi zise,
Ce rău ți s-a întâmplat?

Știi,
parcă te-a plouat,
Așa stai de mâhnit”.

– „Dar,
sunt nemulțumit.
La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
Însă purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfârșit să fug, să-l părăsesc,
Acum cat alt stăpân; bun unde să-l găsesc?”

– „Numai de-atât te plângi? măgarul întrebă;
Stăpânul l-ai găsit, îl vezi, de față stă.
Vino numaidecât la mine să te bagi:
Eu îți făgăduiesc
Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi”.

– „Ascultă-mă să-ți spui: e rău a fi supus
La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, și încă mai amar”.