…de Luc Besson, după o idee originală de Celine Garcia. Sincer, nu-mi dau seama dacă
povestea asta ar fi avut vreo șansă dacă cea care a avut „ideea originală” ar fi
și pus-o în practică, dar ideea a fost bună. Iar desenele, ilustrațiile
copertelor, sunt absolut fabuloase! În rest, ce să vă spun, e greu să treci de
primele două pagini. Adormi și tu, și copiii, instantaneu! Reușești să-i dai de
capăt doar dacă ești nevoit să-i faci o recenzie, dar nici acesta nu mi se pare
un argument convingător.
Pentru că azi sunt Floriile și chiar nu vreau să fiu rea (dar nici nu vreau să vă păcălesc de
1 aprilie!), vă sfătuiesc prietenește să cumpărați doar primul volum al seriei
„Arthur și minimoșii”. Și dacă vă place, cumpărați-le și pe următoarele. Eu una
vă pot spune doar că n-am reușit să trec de primele două pagini ale primului
volum. Cartea mi s-a părut fadă, cu un umor ușor căznit, bătrânicios. Și ce mi
s-a părut de-a dreptul bizar, cel puțin pentru un regizor de succes, ca Besson,
a fost preocuparea excesivă pentru descrierea ambianței, a decorurilor, în
detrimentul acțiunii ori a trăirilor protagonistului. Să-mi fie iertat, dar la
începutul povestirii, copil fiind, cred că mă intereseaza mai puțin „cum
șerpuia câmpia verde”, cât de frumos era „mijlocul văii” sau cum „bătrâna moară
de vânt veghea grădina ca un far”. Copii vor acțiune, vor să se identifice cu
personajul, cu care – culmea! – își doresc să facă cunoștință din primele două
paragrafe. Vor umor.
Dacă nu mă credeți, lăsați nițel cărticica asta de care
tocmai vorbirăm și incercați „James și Piersica Uriașă”, scrisă magnific de
Roald
Dahl. N-o să vă dumiriți cum de-ați reușit să ajungeți în numai cinci
minute la pagina 30, zâmbind cu gura până la urechi de cel mai trist lucru din
lume: povestea unui copil abuzat, care se ascunde într-o piersică numai ca să
scape de cele două mătuși horror, pe mâna cărora încăpuse după moartea
părinților. Bine, nu e chiar așa, pentru că nimeni n-o să stea ca mine să
psihanalizeze povestea, dar credeți-mă, Roald Dahl, ca un autor de geniu ce
este, reușește să facă minuni cu povestea asta. Te face să râzi, să plângi, și-ți
deschide porțile fanteziei atât de subtil încât nici nu-ți dai seama când ai început să citești despre păianjeni, râme, miriapode ori viermi de mătase, de
parcă ar fi normal ca asta să se întâmple.
A, și încă ceva! Povestea lui Dahl
începe așa: „Până la vârsta de patru ani, James Henry Trotter a avut o
copilărie minunată.”
Ce să vă mai spun? Ce cuvinte să adun? După părerea mea asta e diferența între cineva care
poate și cineva care încearcă… Nu vreau să mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu Besson, îl iubesc ca regizor și sunt convinsă că filmul lui va fi un succes, dar cred că în privința cărților voi rămâne fidelă veteranilor…
