Categorii Degustare de carte

CUFĂRUL CU JUCĂRII

de Adriana Stefan

 

Salutare! Eu sunt Fred și multe-am mai văzut în viață. Atât de multe încât, dacă cineva mă întreabă „Ce mai faci, Fred?”, eu nu prea știu ce să-i răspund.

De fapt, știu, dar am nevoie de puțin timp ca să mă concentrez. Mai întâi de toate, să mă lămuresc în ce zi suntem: dacă suntem într-o zi de „azi” sau dacă suntem într-o zi de „ieri”. La „mâine” nici nu vreau să mă gândesc, căci lucrurile sunt și-așa destul de complicate.

Povestea mea începe întotdeauna cu bunicii. Parcă vă și văd ridicând din sprâncene:

De ce tocmai cu bunicii?
Răspunsul este simplu: pentru că ei sunt cel mai puțin complicați dintre toți. Și cu buzunarele mereu doldora de bomboane!

Îmi continui povestirea cu părinții. Ei sunt din alt film, cum se spune pe la noi prin casă. Concentrați și grăbiți, nu sunt deloc – dar deloc! – amuzanți. În plus, țin morțiș la reguli. Nu știu exact de ce. Dacă ar fi vorba despre reguli care să-i privească doar pe ei, mai treacă-meargă. Dar reguli pentru toată familia… cine-a mai pomenit? De pildă, să nu ne fâțâim la masă, să nu încălțăm șosete desperecheate, să nu scăpăm nimic pe jos, să nu mâncăm zahăr, să pronunțăm „r” în loc de „l” când spunem „plăjitulă”… și tot așa, și tot așa. Închipuiți-vă că, de frica părinților, și mai ales a mamei, am ajuns să stau smirnă ori de câte ori simt pe cineva prin preajmă. Păi, este posibil așa ceva?

Mama, de câte ori mă vede, mă prinde fără milă de coadă și mă aruncă în cufărul acela mohorât și plicticos numit cufăr cu jucării. Ori, eu unul, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Pentru că eu sunt Fred și sunt cel mai bătrân din casă. Am aproape o sută de ani și am ajuns să-i cunosc bine pe toți, chiar și pe copii.

Prima a fost Olivia. Pe ea am cunoscut-o la câteva zile după ce a venit acasă. O aduseseră părinții dintr-un loc numit maternitate. Pe mine m-au adus bunicii de la magazinul de jucării. Cred că magazinul a fost maternitatea mea.

La început nu mi-a plăcut Olivia. Era plângăcioasă și toată lumea o băga în seamă. De mine uitaseră complet. Într-o zi mama mi-a spus că locul meu era, de fapt, în cufărul cu jucării. A fost prima regulă părintească. Prima dintr-un luuung șir de reguli ciudate.

Iar cufărul? Cum să vă spun… o mare păcăleală, cufărul ăsta! Pe cât de frumos pe dinafară – vesel pictat, cu floricele – pe atât de întunecos și înfricoșător pe dinăuntru. Să știți că nu mi-a fost deloc bine acolo!

La Olivia veneau în vizită mulți oameni cu tot felul de jucării. Și ce să vezi? Toate se pomeneau aruncate în nemaipomenitul cufăr. La fel ca mine! Îmi amintesc că odată, după o sărbătoare numită botez, eram atât de mulți în ladă, claie peste grămadă, încât abia mai respiram. Noroc că, într-o zi, Olivia n-a mai fost așa de mică și a început să cotrobăie singură prin cufăr.

Ce bucuros am fost când m-a scos de acolo! Oricui mă întreba „Ce mai faci, Fred?”, eu îi răspundeam cu gura până la urechi „Sunt fericiiiiit!”.

Au urmat apoi niște zile tare frumoase. Fetița mă lua cu ea peste tot: în parc, în mașină, la piață. Odată am fost chiar și la coafor! Tare mi-a mai plăcut! Și uite-așa, zi după zi, nici n-am băgat de seamă când coada a început să mi se destrame, nici când culoarea mea verde-ca-iarba-de-primăvară a devenit verde-prăfuit. Floarea roșie de catifea pe care o țineam în mână când venisem de la maternitate a început să se descoasă. Întâi puțin, apoi mai mult. Nu-mi amintesc când am rămas fără ea. Eu eram, în continuare, fericit.

Sfârșitul prieteniei noastre a venit în ziua în care Olivia m-a aruncat într-o baltă murdară. Doar ca să vadă cât de adâncă era. Fără să mă întrebe dacă eram de acord. Noroc cu mama! Ea m-a salvat de la înec, dar nu și de rușine.

Odată ajunși acasă, am fost aruncat direct în mașina de spălat. Iar de acolo, amețit și smotocit cum eram, am fost abandonat în cufărul întunecos. Din nou. Unul dintre ochi abia mi se mai ținea într-un fir de ață, iar inima îmi era sfâșiată de durere. Am zăcut acolo, necăjit, multă vreme. Nu știu exact câtă, că doar v-am spus că sunt tare bătrân și că nu-mi mai amintesc chiar tot. Am stat acolo până în ziua în care mâna bunicii, aceea cu inel cu piatră roșie, a cotrobăit prin ladă.

Ia te uită pe cine am găsit aici! a zis ea, apucându-mă de coadă și ridicându-mă în aer.
Încântată de descoperire, m-a întors pe toate părțile și m-a scuturat de praf. Apoi mi-a cusut la loc ochiul bolnav și coada zdrențăroasă. Floarea roșie de catifea n-a fost de găsit. Spre surprinderea mea, bunica m-a așezat în fața unui bebeluș care semăna cu Olivia:

Fred, ți-l prezint pe fratele Oliviei. Rari a venit ieri de la maternitate.
Rari! Ce nume mai e și ăsta, Rari? am gândit eu.
Noroc că bunica avea chef de vorbă.

Îl cheamă Rareș, dar Olivia îl alintă Rari.
Cu Rari a fost cel mai simplu. De cum m-a văzut, a și început să urle. Și a urlat, și a tot urlat până l-a luat bunica de lângă mine. Abia atunci s-a liniștit. Bunica a mai încercat o dată să ne împrietenească. M-a așezat la masă lângă Rari, să-l ajut, cică, să-și mănânce piureul de banane. Ce greșeală! De cum a dat ochii cu mine, băiatul s-a pus pe urlat și mi-a aruncat în cap cu o linguriță murdară.

De data asta, tata m-a salvat. Nervos că nici o cafea nu mai poate bea în liniște, m-a prins cu două degete de coadă și m-a încredințat Oliviei. Fetița, preocupată de ultimele aventuri ale doctoriței Plușica, m-a împins cu piciorul sub canapea. Și acolo am rămas. Până la urmă, eu am fost cel mai câștigat dintre toți: am scăpat și de Rari, și de cufărul nesuferit.

Buuun… Mai știți că v-am spus că am o sută de ani? O sută de ani din viața unei jucării de pluș, vă dați seama? Sunt bătrân și nu-mi mai amintesc chiar tot. Nu-mi amintesc, de pildă, când și cum am ieșit de sub canapea și nici ce am făcut după aceea. Nu-mi amintesc nici când a venit de la maternitate Clara, mezina, și nici când a plecat bunica. Clara a rămas cu noi, însă bunica nu s-a mai întors niciodată. Am auzit că este în vizită la o doamnă ciudată despre care nimănui nu-i place să vorbească.

Îmi amintesc, în schimb, că mă cheamă Fred. Și că, deși ponosit, sunt acum crocodilul preferat al bunicului. El mă mângâie ușor pe cap ori de câte ori vorbește despre bunica. Tot el îmi scoate coada din gura Clarei. Cam de cincizeci de ori pe zi. Nu știu încă dacă mă voi împrieteni cu ea.

Da, eu sunt tare bătrân și am văzut multe la viața mea. Haideți să mai stăm puțin de vorbă, că sunt singur acasă în după-amiaza asta. Promit să vă răspund la orice întrebare.

Portretul autorului

e de profesie economist și și-a descoperit pofta de a inventa povești de îndată ce a devenit mamă. Pentru că detaliile aceleiași povești variau destul de mult de la o zi la alta, publicul direct interesat (compus dintr-o fetiță și un băiețel) i-a cerut „să facă un efort și să nu le mai uite”. Așa că a început nu doar să inventeze povești, ci să le și scrie. Astfel, personajele ei nu-și mai schimbau brusc culoarea părului și nici nu se mai pomeneau, peste noapte, cu două surori în loc de una. Adriana a participat la întâlnirile „Children Books Sundays”, organizate de Revista de Povestiri, și este unul dintre membrii fondatori ai proiectului noipovesti.ro.

Alte pagini semnate de Adriana Stefan pe Tărâmul lui Andilandi.

Ți-a plăcut? Lasă-ne un comentariu.