Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Albă ca Zăpada

o poveste de Jacob şi Wilhelm Grimm

T T T

A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. Într-o iarnă, pe când neaua cădea din înaltul nemărginit al cerului, cu fulgi mari şi pufoşi, se întâmplă ca împărăteasa să coasă lângă o fereastră cu pervaz negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, privind din când în când la fulgii de zăpadă, se înţepă cu acul în deget.

Trei picături de sânge căzură atunci pe covorul de omăt. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul imaculat al zăpezii, încât împărăteasa spuse în sinea ei: „Ce n-aş da să am o copilă cu faţa albă ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!”

Nu peste multă vreme, împărăteasa născu o fetiţă întocmai cum şi-o dorise: cu faţa albă ca zăpada, cu gura roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul. Şi îi dădură numele de Albă-ca-Zăpada! Însă, după ce o aduse pe fetiţă pe lume, împărăteasa muri.

Maştera privindu-se in oglindăCum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Noua împărăteasă era frumoasă ca o zână, dar nespus de trufaşă şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă altcineva în frumuseţe. Împărăteasa avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori privea în ea, nu uita s-o întrebe aşa:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai
frumoasă din ţară?

Iar oglinda îi răspundea:

Tu eşti, Crăiasă,
tu eşti cea mai frumoasă!

Auzind-o, împărăteasa nu mai putea de fericire, fiindcă ştia că oglinda nu spune decât adevărul.

Albă-ca-Zăpada însă creştea şi se făcea din ce în ce mai frumoasă. Într-o zi, când copila împlini şapte anişori se făcuse neasemuit de frumoasă, ca o rază de lumină. Iar frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei!

Într-o bună zi, împărăteasa îşi întrebă din nou oglinda:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Oglinda îi răspunse aşa:

Frumoasă eşti, Crăiasă, dar de o frumuseţe rece,
Iar Albă-ca-Zăpada de mii de ori
te întrece!

La auzul acestor vorbe, împărăteasa cea rea se îngălbeni de ciudă. Pizma creştea în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibărise atât de adânc, încât împărăteasa nu mai avea linişte nici ziua, nici noaptea. Şi uite aşa trecură încă vreo câţiva ani… În cele din urmă, împărăteasa nu mai răbdă s-o vadă la faţă pe copilă. Chemă degrabă un vânător iscusit şi îi porunci aşa:

– Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o şi, drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci inima ei!

Vânătorul nu ieşea de obicei din porunca împărătesei, aşa că se supuse. Dar atunci când ajunse în pădure şi scoase cuţitul de la brâu, pregătindu-se să străpungă inima nevinovată a fetei, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:

– Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi îţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă!

Vânătorul se învoi, pentru că era om bun la suflet şi i se făcuse tare milă de copilă. În sinea lui însă gândi cu mare părere de rău: „Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!…”

Totuşi, parcă îşi luase o piatră de pe inimă că nu trebuia să îşi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci se întâmpla să treacă pe acolo în fugă un porc mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i inima, o duse degrabă împărătesei drept mărturie că îi îndeplinise porunca.

Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită şi, era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci de parcă de acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie. De teamă începu să alerge. Gonea întruna sărind peste bolovani colţuroşi şi peste mărăcini. Fiarele sălbatice treceau pe dinaintea ei, dar nu îi făceau niciun rău.

Şi alergă ea aşa, cât o ţinură picioarele, până când, la un moment dat, i se înfăţişă dinaintea ochilor o căsuţă mititică, nespus de drăgălaşă.

Albă-ca-Zăpada intră degrabă în ea ca să se odihnească.

În căsuţă, toate lucrurile erau tare mititele, dar atât de gingaşe şi de curate de îţi venea mai mare dragul să le priveşti. Pe măsuţă era rânduite şapte farfurii mici, iar lângă fiecare farfurie-n parte erau aşezate: un cuţitaş, o furculiţă şi un păhărel, cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete erau aliniate şapte pătuţuri aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.

Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare farfurie şi bău din toate păhărelele, fiindcă nu voia să ia mâncarea ori băutura doar de la unul dintre stăpânii căsuţei. Apoi, pentru că se simţea grozav de obosită, Albă-ca-Zăpada încercă să se culce. Dar unul dintre pătuţuri era prea scurt, altul prea lat, altul prea tare. Aşa că se culcă în cel de-al şaptelea pătuţ, mai potrivit pe măsura ei.

Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Aceştia erau şapte pitici harnici care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor după tot felul de metale şi pietre preţioase. După ce aprinseră cele şapte lumânărele, piticii îşi dădură seama de îndată că cineva străin le scotocise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră.

– Cine a stat pe scăunelul meu? – se minună primul pitic.

– Cine a mâncat din farfurioara mea? – întrebă şi al doilea.

– Cine a muşcat din pâinea mea? zise, cu îngrijorare, şi cel de-al treilea.

Auzindu-şi fraţii, al patrulea pitic zise:

– Cine a gustat din legumele mele?

Al cincilea adăugă şi el:

– Cine a umblat cu furculiţa mea?

– Cine a tăiat cu cuţitul meu? – se interesă, de îndată, şi cel de-al şaselea pitic.

– Cine a băut din paharul meu? – întrebă, în sfârşit, şi al şaptelea pitic.

Primul pitic cătă în jur cu luare-aminte, şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătuţul lui.

– Cine s-a culcat în pătuţul meu?! se minună el.

Ceilalţi alergară de grabă la pătuţurile lor şi începură să strige, care mai de care:

– Şi-n pătuţul meu a stat cineva!

Dar când cel de-al şaptelea se apropie şi el de pătuţul lui, piticii dădură cu ochii de Albă-ca-Zăpada care dormea în el, adâncită într-un somn greu.

Piticii se minunară, apoi îndreptară spre Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.

– Doamne, apucară ei să spună, tare frumoasă mai e copila asta!

Albă ca zăpada şi cei şapte piticiŞi nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia şi uite aşa trecu noaptea. Când se lumină de ziua, Albă-ca-Zăpada deschise încetişor ochii, şi văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie. Dar ei se arătară prietenoşi şi o întrebară cu blândeţe:

– Cum te cheamă, fetiţo?

– Albă-ca-Zăpada, răspunse ea.

– Şi cum de ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.

Atunci Albă-ca-Zăpada le spuse povestea ei de-a fir-a-păr. După ce o ascultară, fără să scape vreun cuvinţel, piticii îi ziseră:

– Dacă primeşti să vezi de gospodăria noastră, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să speli, să împleteşti, poţi rămâne liniştită la noi şi n-ai să duci lipsă de nimic.

– Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci rămase la ei.

În fiecare dimineaţă piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot felul de pietre preţioase, iar seara, când se întorceau acasă, găseau mâncarea gata pregătită, pe cuptor. Peste zi, Albă-ca-Zăpada rămânea însă singurică acasă. De aceea, piticii cei buni nu uitau niciodată s-o povăţuiască: „Păzeşte-te de maşteră că n-o să-i fie greu să dea de tine, dacă află că mai eşti încă în viaţă. Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!”

Între timp, împărăteasa încredinţată fiind că e din nou cea mai frumoasă, acum că Albă-ca-Zăpada murise, îşi întrebă din nou oglinda fermecată:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Iar oglinda îi răspunse:

Frumoasă eşti, Crăiasă, dar de o frumuseţe rece,
Iar colo, sus în munţi, la cei pitici cărunţi,
Albă-ca-Zăpada de mii de ori te întrece!

Împărăteasa îşi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase, fiindcă ştia că oglinda nu minte. Aşa că începu să se frământe şi să chibzuiască în ce chip putea s-o piardă pe Albă-ca-Zăpada. În cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătrână negustoreasă.

Schimbată astfel la înfăţişare, era de nerecunoscut. Maştera o porni peşte cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa căsuţei celor şapte pitici. Bătu de îndată la uşă şi strigă cu toată puterea:

– Marfă frumoasă de vânzare!

– Bună ziua, mătuşică dragă, da’ ce ai matale de vânzare?

– Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să îi răspundă negustoreasa. Cingători de toate felurile şi culorile. Şi, vicleană, împărăteasa scoase una, împletită din mătase pestriţă. „Se vede cât de colo că e o femeie de treabă, gândi Albă-ca-Zăpada, aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru, că n-o fi foc!…”

Aşa că trase zăvorul, o pofti să intre şi îi cumpără cea mai frumoasă cingătoare. Cum fata nu bănuia că ar paşte-o vreo primejdie, o lăsă pe bătrână să îi potrivească cingătoarea în dreptul mijlocului. Maştera însă o strânse atât de tare, încât copilei i se tăie pe dată răsuflarea şi leşină.

– Ei, de-acum înainte n-ai să fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi plecă nespus de mulţumită de sine.

Spre seară, când veniră piticii acasă, mare le fu surprinderea şi spaima când o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ. O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Apoi, după ce îşi mai veni în fire, fata le povesti piticilor toate câte se întâmplaseră, iar aceştia îi atraseră din nou atenţia:

– Negustoreasa aceea nu era alta decât împărăteasa. Fereşte-te de acum copilă, şi nu lăsa pe nimeni să intre în casă cât lipsim noi! Dacă află că mai trăieşti, cu siguranţă se va întoarce!

Şi mare dreptate avură piticii! Căci împărăteasa nici nu aşteptă să treacă bine pragul castelului că se şi duse glonţ la oglindă şi o întrebă:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Iar oglinda îi răspunse:

Frumoasă eşti, Crăiasă, dar de o frumuseţe rece,
Iar colo, sus în munţi, la cei pitici cărunţi,
Albă-ca-Zăpada de mii de ori te întrece!

Împărăteasa simţi că îi plezneşte ţeasta de mânia care clocotea în ea. „Ei bine, de data asta mă voi strădui să născocesc ceva care n-o să mai dea greş! Ceva cu care am să-i vin de hac de-a binelea!”

Şi cum la farmece nu o întrecea nimeni, meşteri mai întâi un pieptene otrăvit, apoi luă înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de ani. Când ajunse din nou la căsuţa piticilor, ciocăni şi zise:

– Marfă bună de vânzare, marfă bună!

– Vezi-ţi de drum, tanti, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!

– Da’ de privit, ai voie să priveşti, nu-i aşa?…

Şi scoţând înadins pieptenele otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii copilei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă din nou amăgită şi-o lăsă să intre în casă. După ce se învoiră la preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci cuvinte:

– Ia vino încoa’ la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!

Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia ce îşi trecu bătrâna pieptenele prin părul fetei că otrava şi începu să lucreze, iar Albă-ca-Zăpada căzu de îndată la pământ.

– Acu’ chiar că s-a sfârşit cu tine, frumoasa-frumoaselor!… rânji către Albă-ca-Zăpada maştera cea haină.

Spre norocul fetei însă, piticii coborâră de data asta mai repede din mină. De îndată ce o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând la podea, îi scoaseră pieptenele otrăvit din păr. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi şi veni în fire, şi le povesti piticilor cele întâmplate.

În dimineaţa următoare, piticii plecară din nou în mină. Nu înainte însă de a o povăţui pe Albă-ca-Zăpada să nu deschidă uşa nimănui.

În tot acest timp, împărăteasa ajunsese la castel şi îşi întrebă oglinda:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Iar oglinda îi răspunse:

Frumoasă eşti, Crăiasă, dar de o frumuseţe rece,
Iar colo, sus în munţi, la cei pitici cărunţi,
Albă-ca-Zăpada de mii de ori te întrece!

Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure de mânie. „Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!” Se strecură apoi într-un beci, unde nu călca picior de om şi începu să amestece tot soiul de licori într-un cazan pe care îl puse la foc. Apoi, când licoarea dădu în clocot, scufundă în ea jumătatea unui măr. Aşa rămăsese mărul o parte alb, ca spuma laptelui, o parte roşu, ca sângele. Mărul era aşa de frumos, de-ţi venea să-l mănânci de îndată ce-l vedeai! După ce-l termină de meşterit, maştera îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Maştera ajunse din nou la casa piticilor şi bătu la uşă. De data aceasta însă Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră şi îi zise:

– Nu pot lăsa pe nimeni să intre! Piticii nu-mi dau voie!

– Ei, pagubă-n ciuperci! Găsesc eu muşterii! zise ţăranca. Da’ până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu e pe bani!…

– Nici nu mă gândesc să-l iau, zise Albă-ca-Zăpada. N-am voie să iau nimic!

– Ce, te temi cumva să nu mori otrăvită?… întrebă cu viclenie ţăranca. Uite, am să tai mărul ăsta în două: bucata asta roşie mănânc-o tu, iar eu am s-o mănânc pe cealaltă.

Când o văzu pe ţărancă muşcând din jumătatea ei, Albă-ca-Zăpada nu mai răbdă şi muşcă şi ea din jumătatea roşie. Dar nu apucă să înghită decât o îmbucătură, că şi căzu, fără suflare, la pământ.

Împărăteasa plecă de acolo beată de bucurie şi de cum ajunse din nou la palat, îşi întrebă oglinda:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Iar oglinda îi răspunse:

Tu eşti, Crăiasă, tu eşti cea mai frumoasă!

Şi de-abia atunci, când îşi auzi oglinda, împărăteasa îşi linişti pe deplin inima pizmaşă.

Albă-ca-zăpada în racla de cleştarÎn faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără suflare. Crezând că e moartă, o plânseră cu toţii şi o jeliră trei zile încheiate.

– Nu, în adâncul cel negru al pământului n-o putem coborî! – ziseră piticii, care mai de care. Apoi construiră o raclă de cleştar şi o aşezară pe Albă-ca-Zăpada într-un vârf de munte. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, foarte multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu părea să îi umbrească frumuseţea.

Se întâmplă odată ca un fecior de crai să treacă pe lângă acel pisc de munte şi s-o vadă.

– Daţi-mi mie fata din racla de cleştar, le spuse prinţul de îndată ce o văzu pe Albă-ca-Zăpada, că vă voi da orice îmi veţi cere.

– Nu ţi-o dăm pentru tot aurul şi nestematele din lume!

– Înduraţi-vă rogu-vă şi daţi-mi-o, că de când am văzut-o, simt că nu mai pot trăi fără s-o văd în fiecare zi. Şi vă asigur că o voi cinsti mereu şi-o voi preţui ca pe făptura care mi-a fost cea mai dragă pe lume!

Auzindu-l cu cât patos vorbeşte, piticii se îndurară de el şi i-o dădură pe Albă-ca-Zăpada. Feciorul de crai îşi chemă slujitorii, le porunci să ia sicriul în spinare şi să-l urmeze. Nu făcură mai mult de câţiva paşi, că una dintre slugi se împiedică de buturugă. Sicriul se zdruncină atât de tare încât, bucăţica de măr pe care o înghiţise Albă-ca-Zăpada îi ţâşni afară din gâtlej. Apoi Albă-ca-Zăpada se ridică din raclă, ca şi cum dormise doar, şi privi în jurul ei:

– Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea, nedumerită.

Fiul de crai se apropie de ea şi îi spuse cu blândeţe:

– Eşti cu mine, Albă-ca-Zăpada!… Cu mine care te-ndrăgesc mai mult orice pe lume! Primeşte, rogu-te, să fii soţia mea!

Albă-ca-Zăpada îl îndrăgi şi ea de cum îl văzu, aşa că primi să-i fie soţie. Şi făcură o nuntă mare, chemând nuntaşi de peste mări şi ţări. La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină.

După ce s-a gătit maştera cu veşmintele ei cele mai de preţ, s-a apropiat din nou de oglindă şi a întrebat-o:

Zi-mi, oglindă-oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?

Iar oglinda îi răspunse:
Frumoasă eşti, Crăiasă, dar de o frumuseţe rece,
Iar tânăra domniţă, ce de mii de ori te întrece!

Auzind-o, împărăteasa simţi că i se face dintr-odată frică. Dar o frică atât de îngrozitoare încât nu mai ştia ce să mai facă ori încotro s-o apuce.

Şi de cum păşi în sala tronului, şi o recunoscu pe Albă-ca-Zăpada, înlemni de spaimă – rămânând ţeapănă, ca o statuie.

Spaima puse de atunci stăpânire pe toată fiinţa ei! Din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Odată cu trecerea anilor se făcu atât de urâtă, încât nu mai îndrăznea să se privească în oglinda ei fermecată.

Albă-ca-Zăpada, în schimb, a trăit numai în bucurie împreună cu tânărul împărat şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă mai trăiesc şi astăzi.

Descărcaţi povestea „Albă ca zăpada”
în format PDF

Povestea Albă ca zăpada în format PDF
11 pagini A4
3 ilustraţii color

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Etichete: ,
Jacob şi Wilhelm Grimm reprezintă cel mai cunoscut cuplu de autori de poveşti pentru copii. Jacob (1785-1863) a fost filolog şi jurist, asemenea fratelui său mai mic, Wilhelm (1786-1859).

Alte pagini semnate de

Comentarii

Fii primul care comentează!

Lasă un răspuns

wpDiscuz