Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Bunica

un basm de Barbu Ştefănescu Delavrancea

T T T

O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

Ilustraţie de David Acquistapace

Bunica lui Delavrancea ar fi putut arăta aşa

– Ghici…

– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii…

– Bunico, e rău să n-ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot…

– Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

– Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…

– Ca moşu de mică?

– Da, ca moşu…

– Atunci nu era mică de tot…

– Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

– Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

– … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat…

– … ş-a plecaaat…

– Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

– … s-a dus, s-a dus…

– Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

– … întunecoasă…

– … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

– Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Etichete:

Barbu Ştefănescu Delavrancea va rămâne pentru totdeauna "părintele" lui Neghiniţă şi "nepotul" Bunicii şi al Bunicului. A trăit între 1858 şi 1918 şi a fost un scriitor şi avocat de succes.

Alte pagini semnate de

Comentarii

97 comentarii la "Bunica"

Lasă un răspuns

Foarte frumoasă. Nu toată lumea citește asemenea povești frumoase scrise de autori care și acum au rămas în inimile românilor!

Foarte frumoasă povestire. 🙂

Eu am continuat-o.

E frumoasă.

Am primit temă de continuat povestea!

În pădurea fermecată calul a început și el să vorbească. A strigat către împărat și l-a trezit. Au mai trecut prin multe peripeții. Sfânta Duminică a dat împăratului un corn din care, când suflă, toate vietățile se prefac în stană de piatră. Calul a băut o poțiune și i-au crescut aripi. Au zburat până au ajuns la bariera de cristal și acolo au folosit cheia dată de Sfânta Duminică și au deschis-o. Au cântat din corn și florile au devenit stană de piatră. Zâna Florilor nu a împietrit! Atât timp cât erau florile împietrite, zâna florilor nu avea puteri.

VREȚI SĂ VĂ SPUN CONTINUAREA?

Da, te rog frumos să ne spui și continuarea continuării poveștii. Până aici, sună foarte bine!

Apoi așteptăm să ne spui și poveștile tale. Ai o imaginație bogată, Max. Las-o să zboare! Cai năzdrăvani, balauri, rachete sau ornitoptere – e alegerea ta. Dar las-o să zboare! 😉

Foarte frumos. Am simțit de parca chiar eu stăteam în poala bunicii și ascultam cum imi spune povesti. Și dacă doriți sa aflați cum se termina basmul spus de bunica, mergeți la ultimele comentarii. Un băiat pe nume Max a povestit foarte frumos ce crede ca s-a întâmplat în continuare. Are o imaginație foarte bogata.

E foarte frumoasă. Aș citi-o de fiecare dată când sunt împreună cu bunica mea!

Basmul e foarte frumos!

Super poveste! Acum caut pentru școală și „Bunicul”.

Ne bucurăm că ți-a plăcut. Nu mai căuta. Uite-l aici și pe „Bunicul”. 🙂

Mie mi-a plăcut mult și mă ajută la școală să găsesc poveștile pe net. E bine, fiindcă nu am cartea și îmi trebuie la lecturi suplimentare pentru vacanță!

Gând la gând cu bucurie, Sorana! Lectură plăcută.

Arătați în ce împrejurări se întâlnește bunica cu nepotul său.

M-a ajutat foarte mult, mai ales imaginea de la început. Foarte fain! Oricum, noroc în continuare.

Mulțumesc mult

Nu mi-a plăcut. La revedere.

Foarte frumoasă povestea. Mi-a plăcut extrem de mult. Nu toți copiii de vârsta mea citesc asemenea povești extraordinare!

Foarte frumoasă povestea „Bunica”.

Are vreun titlu povestea bunicii?

Sigur că are. Toate poveștile au titlu. Doar că pe acesta îl știau doar bunica și… Delavrancea însuși.

wpDiscuz