Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Frumoasa din pădurea adormită

o poveste de Jacob şi Wilhelm Grimm

T T T

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă aşteptat multă vreme…

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaş de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundişul malului, şi îi grăi astfel:

– Află măria-ta că-ţi va fi îndeplinită dorinţa. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume o fetiţă!

Ilustratie din povestea frumoasa din pădurea adormităIar spusele broaştei se împliniră întocmai! Împărăteasa născu o fetiţă atât de frumoasă încât împăratul nu îşi mai încăpea în piele de bucurie. Dar cum era un om tare generos, ce dorea să se mai bucure şi alţii de fericirea ce dăduse peste dânşii, împăratul puse la cale o mare petrecere. Şi la petrecerea aceasta, împăratul nu chemă numai rudele, prietenii ori cunoscuţii, ci şi pe preacinstitele ursitoare. Gândind, de bună seamă, ca astfel să câştige întreaga lor bunăvoinţă şi grijă faţă de soarta copilei.

În toată ţara aceea trăiau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea decât douăsprezece talere de aur, în care le putea servi bucatele, una din ele nu fu poftita la ospăţ.

Petrecerea se prăznui cu mare strălucire, iar când se apropie de sfârşit, ursitoarele prezente la petrecere înzestrară copila cu cele mai alese daruri. Una îi hărăzi să se bucure de virtute, a doua de frumuseţe, a treia de bogăţie. Şi tot aşa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră tot ceea ce şi-ar putea dori vreodată un om pe această lume.

Însă, în clipa în care cea de-a douăsprezecea ursitoare tocmai îşi sfârşea urarea, apăru val-vârtej şi cea de-a treisprezecea ursitoare, numai foc şi pară de supărare. Pesemne, venise să se răzbune pentru că nu fusese poftită şi ea la serbare. Şi, fără ca măcar să arunce vreo privire cuiva, rosti cu glas tunător:

– În ziua în care domniţa va împlini cincisprezece ani, să se înţepe cu un fus şi să moară!

Apoi, fără să mai adauge vreun cuvinţel, le întoarse tuturor spatele şi părăsi pe dată sala tronului. Auzind-o, toţi cei prezenţi la petrecere încremeniră de spaimă. Însă, cea de-a douăsprezecea dintre ursitoare, cea care nu îşi isprăvise de rostit urarea, se apropie de leagănul fetiţei şi, fiindcă nu îi stătea în putere să ridice blestemul, ci doar să-l mai îndulcească niţel, glăsui astfel:

– Să nu moară totuşi, ci să cadă într-un somn adânc care să ţină o sută de ani!

Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita-i copilă de năpasta blestemului, dădu numaidecât poruncă să se pună pe foc toate fusurile din împărăţie.

În tot acest timp, fetiţa creştea şi însuşirile cu care o înzestraseră ursitoarele îşi arătau roadele cu prisosinţă: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă şi de înţeleaptă, încât oricine o îndrăgea de cum îi era dat s-o vadă.

Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domniţa împlinea cincisprezece ani, împăratul şi împărăteasa să fie plecaţi de acasă. Astfel că fata rămase singură în palat. Şi ca să-şi mai treacă urâtul, luă la rând iatacurile castelului.

Zăbovi ea prin tot felul de odăi, care mai de care mai dichisite, colindând castelul în lung şi în lat, după pofta inimii, ceasuri întregi. Până când, într-un sfârşit, ajunse şi în vechiul turn. Urcă scara îngustă şi întortocheată ce ducea sus şi se pomeni în dreptul unei uşi micuţe.

Ilustratie din povestea frumoasa din pădurea adormităDomniţa văzu că-n broască stătea vârâtă o cheie ruginită şi o răsuci pe dată. Uşa sări numaidecât în lături, iar tânăra domniţă intră intr-o cămăruţă strâmtă, luminată palid de o fereastră mică. Acolo, fata văzu o femeie bătrână, bătrână, care torcea sârguincioasă un fuior de in.

– Buna ziua, tanti, spuse domniţa. Ce faci aici?

– Iaca, torc şi eu! răspunse bătrâna, dând din cap.

– Ce e aceea de se răsuceşte atât de repede? întrebă fata, care nu mai văzuse până atunci un fus. Apoi, luând fusul în mâna, încercă şi ea să toarcă.

Dar de-abia îl atinse, că se şi înţepă la un deget. Şi astfel, blestemul cumplit al celei de-a treisprezecea ursitoare se împlini.

În clipa în care simţi înţepătura, fata căzu pe un pat ce se afla acolo şi se cufundă într-un somn adânc. Iar somnul acesta cuprinse întreg palatul: împăratul şi împărăteasa, care tocmai atunci se întorseseră acasă şi intraseră în sala tronului, adormiră pe loc, iar odată cu dânşii adormi întreaga curte.

Adormiră şi caii în grajduri, şi câinii prin cotloanele curţilor, şi porumbeii pe acoperiş, şi muştele pe pereţi. Ba chiar şi focul care ardea în vatră îşi domoli mai-întâi vâlvătaia, apoi se stinse cu totul. Friptura încetă să mai sfârâie, iar bucătarul, care tocmai se pregătea să-şi apuce de chică ucenicul, fiindcă acesta făcuse o boroboaţă, îi dădu drumul şi adormi şi el. Chiar şi vântul îşi domoli suflarea şi nicio frunzuliţă nu se mai mişcă în copacii din preajma palatului.

Şi ce să vezi? După o vreme, de jur-împrejurul castelului începu să crească un tufăriş de mărăcini, care prinse a se înălţa, transformându-se într-un gard înalt, cât un stat de om! Apoi, an după an, mărăcinişul se înălţa tot mai mult până când, în cele din urmă, cuprinse toţi pereţii castelului, ajungând la căpriori. Ba se mai întinse şi pe deasupra, de nu mai puteai vedea nimic, nici măcar steagul de pe acoperişul palatului.

Între timp, vestea despre frumoasa din pădurea adormită – căci aşa o numeau toţi acum pe tânăra domniţă! – se răspândise-n lumea largă. Şi, din timp în timp, se găsea câte un fiu de crai care încerca să străbată tufărişul de mărăcini şi să pătrundă în palat.

Dar de răzbit, nu răzbea niciunul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca şi când ar fi avut nişte mâini ghimpoase, şi nu îi lăsau să înainteze nici măcar un pas.

După amar şi amar de ani, un veac nu alta, iată că prin acele meleaguri răsări încă un fecior de împărat. Înainte de a ajunge la castel însă, acesta avu norocul să se întâlnească cu un bătrân gârbovit de ani. Iar acesta îi vorbi de gardul de mărăcini ce împrejmuia palatul de atâţia amar de ani. Apoi, îi mai zise că în palat dormea adâncită într-un somn adânc, de vreo sută de ani, o fiică de crai, frumoasă cum nu se mai afla alta pe lume. Îi mai povesti că tot de atunci dorm şi împăratul, şi împărăteasa, şi toţi curtenii. Şi mai auzise bătrânul, de la bunicul lui, că mulţi feciori de crai se perindaseră pe-acolo, încercând să ajungă în palat prin tufărişul de mărăcini, dar că toţi îşi găsiră sfârşitul acolo, agăţaţi printre spini.

Tânărul crai îi mulţumi bătrânului pentru cele ce îi povestise, dar adăugă cu mândrie:

– Mie nu mi-e teamă! Şi am să mă duc s-o văd chiar acum pe frumoasa adormită. Chiar de-ar fi ca din această pricină să-mi pierd viaţa!

Oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu izbuti, căci acesta era neînduplecat în hotărârea lui.

Se nimeri însă ca tocmai atunci să se împlinească cei o sută de ani. Aşadar, sosise ziua în care frumoasei adormite îi fusese sortit să se trezească din somnul ei lung şi greu. De aceea, când feciorul de împărat se apropie de tufărişul de mărăcini, nu îi veni să îşi creadă ochilor când văzu cum aceştia se preschimbară pe dată în puzderie de flori mari şi frumoase, ce se dădeau la o parte din calea lui, lăsându-l să treacă nevătămat. Şi după ce trecu fiul de crai, văzu cărarea cum se strângea din nou şi cum florile se preschimbau iarăşi în zidul ghimpos, de nestrăbătut, de mai-înainte.

În curtea palatului, feciorul de împărat văzu o mulţime de cai şi de ogari ce dormeau pe lespezile de piatră ale palatului. Pe acoperiş, zări şi porumbeii ce dormeau cu căpşoarele vârâte între aripi.

Şi de-ndată ce intră în palat, craiul văzu muştele ce dormeau nestingherite pe pereţi, iar în bucătărie, îl zări pe bucătarul ce ţinea mâna întinsă, ca şi cum ar fi vrut să-şi apuce de chică ajutorul, dar nu mai apucase. Tot acolo, fiul de crai mai văzu şi-o slujnică ce şedea pe un scăunel, având în faţă o găină neagră, pe care părea că abia începuse s-o jumulească. Chit că cele dintâi pene i le smulsese cu o sută de ani înainte.

Şi feciorul de crai merse uimit mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi găsi pe toţi curtenii dormind un somn ca de plumb, care pe unde-l ajunsese, iar sus, pe tron, dormeau împăratul şi împărăteasa.

Ilustratie din povestea frumoasa din pădurea adormităColindă prinţul ce colindă, ajungând mereu în alte încăperi, fără să se oprească măcar o clipă. Văzu că tot palatul era cufundat într-o tăcere atât de adâncă, încât, dacă erai atent, îţi puteai auzi răsuflarea ori bătăile inimii. În cele din urmă, se întâmplă ca flăcăul nostru să ajungă în turn şi să deschidă uşa cămăruţei în care dormea tânăra domniţă.

De cum o văzu, feciorul de împărat o găsi atât de frumoasă încât nu-şi mai putu lua ochii de la dânsa şi, aplecându-se, o sărută.

De îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi mărunt, deschise ochii şi îl privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn şi, ca la un semn, împăratul şi împărăteasa se treziră şi ei, alături de toţi ceilalţi curteni. Se priveau unii pe alţii, miraţi, şi mai-mai că nu le venea să îşi creadă ochilor.

Caii din curte se ridicară în două picioare şi începură să îşi scuture coama; ogarii săriră sprinteni în sus, dând veseli din coadă şi gudurându-se; porumbeii de pe acoperiş îşi scoaseră căpşoarele de sub aripi şi, rotindu-şi privirile-n zare, îşi luară zborul. Muştele începură să se mişte pe pereţi bâzâind întruna; focul din bucătărie se dezmorţi şi îşi înteţi vâlvătaia, mâncarea de pe plită porni să clocotească, friptura prinse iar să sfârâie, iar bucătarul îi trase o palmă zdravănă ucenicului său, care începu să ţipe ca din gură de şarpe. Iar slujnica se apucă de jumulit găina şi n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate penele…

Apoi se prăznui cu mare strălucire şi alai nunta feciorului de crai cu frumoasa adormită din pădure, care trăiră fericiţi până la sfârşitul zilelor lor.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Etichete:
Jacob şi Wilhelm Grimm reprezintă cel mai cunoscut cuplu de autori de poveşti pentru copii. Jacob (1785-1863) a fost filolog şi jurist, asemenea fratelui său mai mic, Wilhelm (1786-1859).

Alte pagini semnate de

Comentarii

2 comentarii la "Frumoasa din pădurea adormită"

Lasă un răspuns

wpDiscuz