Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Mica sirenă

o poveste de Hans Christian Andersen

T T T

Departe, departe în largul nemărginit al mării, apa e albastră ca floarea albăstrelelor şi limpede precum cristalul. Şi e atât de adâncă, încât nicio ancoră n-o să-i poată atinge vreodată fundul!… Dacă ai vrea să-l atingi totuşi, ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, de jos şi până la suprafaţa apei. Ei bine, acolo, în adâncuri locuieşte poporul mării! Să nu credeţi însă că în acel loc fermecat s-ar găsi numai nisip. Nicidecum. Acolo cresc nenumărate plante ciudate şi copaci atât de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se îndoaie de parcă ar dansa în bătaia vântului. Şi toţi peştii, mari şi mici, se plimbă printre crengile lor tot aşa cum zboară păsările printre ramurile copacilor de la suprafaţă.

În locul cel mai adânc, se află palatul regelui mării. Zidurile palatului sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu, iar acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înauntru mărgăritare atât de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar fi podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti.

Ilustraţie de Edmund Dulac, publicată de Hodder & Stoughton, Londra, 1911De multă vreme regele mării era văduv, iar bătrâna lui mamă îngrijea de casă. Bunica familiei era o femeie deşteaptă, dar atât de mândră de rangul ei, încât îşi purta agăţate de coadă douăsprezece stridii, în vreme ce restul doamnelor de la curte nu aveau voie să poarte mai mult de şase.

Era însă vrednică de toată lauda pentru grija pe care le-o purta celor şase prinţese, nepoatele ei, care erau de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Cea mai mică dintre surori era, de bună seamă, mai frumoasă decât toate celelalte la un loc! Avea faţa albă şi rumenă, precum petalele de trandafir, iar ochii îi erau albaştri ca cerul senin. Dar nu avea picioare: trupuşorul ei, la fel ca şi al celorlalte surori, sfârşea într-o coadă de peşte.

Cât era ziua de lungă, prinţesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde pereţii erau plini de flori vii, de toate formele şi culorile. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peştii intrau înauntru cum intră la noi rândunelele, iar printesele îi mângâiau şi le dădeau să mănânce din mână. În faţa palatului era o grădină mare, cu pomi albaştri închis şi roşii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul, şi florile, când se legănau, păreau flăcări. Pe jos era nisip alb şi curat, şi de jur-împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră, ciudată, astfel încât ai fi putut crede că te afli în aer, în albastrul nemărginit al cerului, nicidecum în adâncuri, pe fundul mării. Când marea era liniştită, puteai zări soarele ce părea o floare de purpură, menită să verse lumină din potirul ei.

Fiecare dintre prinţese avea în grădină câte un locşor, pe care îl îngrijea după cum voia. Una îi dădu forma unei balene, alta cea a unei sirene. Cea mai mică însă îşi făcu grădiniţa rotundă ca soarele şi sădi în ea multe flori roşii ca şi el.

Mica sirenă era o copilă gânditoare şi tăcută. În timp ce surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, adunate de prin corăbiile scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură, care înfăţişa un prea frumos băiat. O aşezase sub o salcie trandafirie ce-o învelea într-o umbră violetă.

Ilustratie cu mica sirenaCea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Astfel că o punea mereu pe bunica ei să-i vorbească despre corăbii, cetăţi, oameni ori vieţuitoare. Se mira auzind că pe la suprafaţă florile răspândesc miresme cum nu s-au pomenit în adâncuri, şi că pădurile erau verzi. Nu-şi putea închipui nici în ruptul capului cum de erau în stare peştii să cânte şi să sară din creangă în creangă. Bunica ei însă le spunea peşti şi păsărelelor cerului, alminteri mica sirenă n-ar fi înţeles mai-nimic din poveştile ei.

– Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bătrâna, vei avea voie să te ridici la suprafaţa mării şi să stai pe stâncă la lumina lunii. Vei putea vedea corăbiile trecând, vei cunoaşte pădurile şi aşezările oamenilor.

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlini cincisprezece ani. Dar cum era câte un an diferenţă între fiecare, cea mai mică fu nevoită să mai aştepte încă cinci ani, până să poată ieşi şi ea la suprafaţa mării.

Surorile ei însă îşi făgăduiseră una-alteia să-şi povestească toate minunile ce urmau să le vadă, pentru că bunica lor nu le spunea niciodată îndeajuns. Şi erau atâtea lucruri pe care toate ardeau de nerăbdare să le afle!

Cea mai nerăbdătoare era de bună seamă cea mai mică dintre surori. Noaptea, stătea adesea la fereastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot noianul acela de apă albăstruie. Când apărea vreun nor negru, ea ştia că e ori vreo balenă, ori vreo corabie încărcată cu oameni, care plutea deasupra. Marinarii nici nu bănuiau că o sirenă drăgălaşă îşi întindea din fundul mării mânuţele ei albe spre corabia lor!

Dar iată că sosi şi ziua în care cea mai mare dintre prinţese împlini cincisprezece ani şi se ridică la suprafaţa apei.

Când se întorsese, avea deja o mulţime de lucruri interesante de povestit.

– Oh!… A fost atât de frumos, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la lumina lunii, în mijlocul mării, şi să priveşti măreaţa cetate ce se înalţă pe ţărm. Să asculţi melodii armonioase, sunetul clopotelor de la biserici şi tot zgomotul acela făcut de trăsuri ori de larma oamenilor.

Doamne, şi cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, stătea lângă fereastra deschisă, încercând să străbată cu privirea uriaşul strat de apă. Micuţa sirenă visa cu ochii deschişi la cetatea de care auzise, la zgomotul şi la luminile ei. Uneori, chiar i se părea că aude sunând clopotele în jur!

În anul următor, a doua dintre surori căpătă permisiunea de-a se ridica la suprafaţa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; iar frumuseţea acestei privelişti o fermecă pe dată.

– Tot cerul, spunea ea, când se întoarse, părea de aur, iar frumuseţea norilor nu se poate descrie în cuvinte. Lunecau prin faţa mea unii roşii, alţii viorii, iar printre ei, zburând spre soare, ca un văl alb şi lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut şi eu să înot spre marele glob de foc. Deodată însă el dispăru, iar lumina trandafirie, ce colora faţa apei ca şi norii, se stinse şi ea în curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneaţă dintre surori, aşa că apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri îmbrăcate frumos cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor, auzi cântecul păsărelelor şi simţi căldura soarelui, care o sili de mai multe ori să se scufunde în apă ca să se răcorească. Într-un loc întâlni o mulţime de fiinţe omeneşti mici, care se scăldau. Vru să se joace şi ea cu dânsele, dar acestea fugiră speriate. Aşa că se sperie la rându-i şi porni repede înapoi spre largul mării. Dar niciodată nu va putea uita pădurile măreţe, dealurile verzi şi copiii care ştiau să înoate cu toate că nu aveau coadă de peşte.

Sora a patra, care era mai timidă din fire, rămase în mijlocul mării, unde vederea se pierdea în nesfârşitul zărilor şi unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare, corăbiile i se păreau ca nişte păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe, iar balenele uriaşe aruncau apa-n sus.

Într-un sfârşit, sosi şi rândul celei de-a cincea. Şi se întâmplă ca ziua ei să cadă tocmai iarna. Aşa că ea văzu ceea ce nu văzuseră celelalte. Marea era verzuie şi pe deasupra ei pluteau nişte munţi de gheaţă care aveau forme ciudate şi străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor clădite de oameni. Sirena se aşeză pe unul dintre cei mai mari. Toţi marinarii se depărtau însă speriaţi de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit şi lung.

Spre seară, cerul se acoperi de nori. Fulgerele spintecau văzduhul, tunetul bubuia, iar marea furioasă şi întunecată ridica munţi de gheaţă, făcându-i să strălucească în lumina roşie a fulgerelor. Corăbierii îşi strânseră pânzele, cu groaza adânc întipărită pe chipuri. Mica sirenă însă stătea liniştită pe muntele ei de gheaţă, privind fulgerele ce cădeau în apa lucitoare precum şerpii de foc.

Adeseori, seara, cele cinci surori se ridicau la suprafaţa apei, ţinându-se de mâini. Aveau glas fermecător, aşa cum oamenii nici măcar nu visează să aibă. Când cerul se acoperea de nori, vestind vreo furtună ce prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, laudând frumuseţea fundului mării şi chemându-i pe călători să li se alăture. Aceştia însă nu puteau înţelege cuvintele sirenelor şi niciodată nu le era dat să vadă minunăţiile despre care cântau ele. Când se scufunda corabia, oamenii se înecau şi numai leşurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.

Când îi plecau surorile, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmarea cu privirea şi îi venea să plângă. Dar sirenele nu au lacrimi, astfel că inima lor sufera mult mai mult!

– Oh! De-aş împlini şi eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus şi oamenii care sunt acolo.

Sosi în sfârsit şi ziua aceea: împlini si ea cincisprezece ani.

– Acum o să pleci şi tu, îi zise bunica, vino să te gătesc, ca şi pe surorile tale.

Îi puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror petale erau din jumătăţi de perle, şi îi atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se ştie din ce viţă însemnată se trage.

– Mă doare! zise mica sirenă.

– Ca să fii gătită frumos trebuie să suferi puţin, răspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, şi coroana grea care îi apăsa capul! Dar nu îndrăznea să spună nimic…

– Adio, zise ea, şi uşoară ca spuma se înălţă prin noianul de apă.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise; norii erau încă rumeniţi, tiviţi cu aur, iar luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era plăcut şi răcoros, iar marea liniştită.

Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare, cu trei catarge. N-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul, iar marinarii stăteau rezemaţi de frânghii. Cântecele răsunau fără întrerupere, şi când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agăţate de frânghii. Ai fi crezut că sunt steagurile tuturor ţărilor! Sirena înotă până în dreptul ferestrei de la odaia cea mare şi de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulţime de oameni foarte frumos îmbrăcaţi. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinţ de vreo şaisprezece ani, cu părul lung şi negru. Pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.

Marinarii dansau pe punte şi când tânărul prinţ se arată, o sută de artificii se înălţară în văzduh, împrăştiind o lumină la fel de puternică ca şi cea din timpul zilei. Sirenei însă îi fu frică şi se dădu la fund: dar curând ieşi iar şi i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Ea nu văzuse niciodată focuri de artificii. Sori mari se învârteau, peşti de aur săgetau noaptea şi toată marea limpede şi potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar şi frânghiile. Oh, ce frumos era tânărul prinţ! Strângea mâna tuturor, vorbea şi îi zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase.

Era târziu acum, dar sirena nu-şi mai putea lua ochii de la corabie şi de la tânărul prinţ. Luminile se stinseseră şi tunurile amuţiră; toate pânzele fură întinse şi corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără să îşi abată privirile de la fereastră. Dar, deodată, marea începu să freamăte. Se tulbura, valurile creşteau, iar nori groşi, negri, se îngrămădeau pe cer. În depărtare fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia! Corabia, în goana ei ameţitoare, se legăna pe marea învolburată. Valurile ridicându-se ca munţii înalţi, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălţau pe culmea lor.

La început, micii sirene îi plăcu nespus de mult această călătorie zbuciumată. Dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, şi corabia lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci îşi dădu seama de primejdie. Şi fu nevoită să se ferească de grinzile şi de sfărâmăturile corăbiei distruse.

Ilustratie cu mica sirenaCâteodată se făcea atât de întuneric, că nu se mai vedea nimic. Numai la lumina fulgerelor i se înfăţişau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmăşeală de neînchipuit. Fu de ajuns încă o zguduitură şi vasul se desfăcu în bucăţi. Sirena îl văzu pe tânărul prinţ pierind în valuri.

În prima clipă, mica sirenă fu în culmea fericirii, crezând că el coboară la locuinţa ei. Dar îşi aduse aminte de îndată că oamenii nu pot să trăiască-n apă şi îşi dădu seama că prinţul o să ajungă mort la palatul tatălui ei. Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre resturile corăbiei ce pluteau deasupra apei şi coborî în adâncuri de mai multe ori, până când reuşi să ajungă la tânărul prinţ. Reuşi să-l apuce de umăr tocmai când, sleit de puteri, acesta închidea ochii gata să moară. Mica sirenă îi susţinu capul deasupra apei şi se lasă cu el în voia valurilor.

A doua zi, vremea se îndreptase. Din corabie însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea voia să-l readucă la viaţă pe tânărul prinţ, dar ochii lui rămâneau în continuare închişi. Sirena îl săruta pe frunte. Şi, când îi dădu la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădina ei.

După o vreme, mica sirenă zări, în sfârşit, pământul. În depărtare, văzu nişte munţi înalţi, albaştri, cu coamele sclipind de zăpadă. Iar la poalele dealului, într-o pădure de toată frumuseţea, se putea vedea limpede o mânăstire. Poarta era îngrădită de doi palmieri uriaşi, iar în gradină creşteau portocali şi lămâi.

În apropierea locului cu pricina, marea făcea o cotitură până în dreptul unei stânci, acoperite cu nisip alb şi fin. Până acolo îl duse sirena pe prinţ, având grijă să îi ţină capul în sus, în bătaia razelor soarelui.

Tocmai când îl lăsă să alunece pe nisipul fin, începură să sune clopotele mânăstirii şi o mulţime de fete tinere intrară în grădină. Văzându-le, sirena se depărtă cu repeziciune şi se ascunse în dosul unor stânci, pentru a vedea mai bine ce-o să i se întâmple bietului prinţ, pe care ea îl lăsase acolo.

În curând, una din fete trecu pe lânga dânsul. Întâi se sperie, dar venindu-şi repede în fire, alergă să le cheme şi pe celelalte. Apoi îi dădură prinţului toate îngrijirile cuvenite.

Sirena îl văzu cum îşi venea în simţire şi zâmbea celor ce-l înconjurau. Numai ei nu-i zâmbea, fiindcă el nu ştia cine îl scăpase cu adevărat de la moarte. Iar când tânarul prinţ fu luat şi dus într-o clădire mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri şi se întoarse la palatul tatălui ei.

Ea fusese întotdeauna tăcută şi gânditoare, dar, începând din acea zi, deveni dintr-odată şi mai tăcută, şi mai gânditoare decât fusese vreodată. Surorile ei o întrebară despre cele văzute sus, în lumea oamenilor, dar ea nu le povesti nimic.

Adeseori seara şi dimineaţa, se urca spre locul în care îl lăsase pe prinţ.

Astfel, sirena văzu cum se coceau roadele din gradină, văzu zăpada topindu-se pe munţii cei înalţi, dar pe frumosul prinţ nu-l mai întâlni. Din ce în ce mai mâhnită, mica sirenă se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădiniţă ei, îmbrăţişând mica statuie de marmură, care semăna atât de mult cu prinţul.

În vremea aceasta, florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-o pădure sălbatică. Îşi încolăceau tulpinile printre ramurile copacilor, făcând astfel bolţi stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde.

După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viaţă şi îşi dezvălui taina uneia dintre surori. Aceasta, la rândul ei, o povesti celorlalte. Dar nu se mulţumi să le-o spună numai lor, ci o spuse şi altor sirene, care o supuseră mai departe, prietenelor lor. Şi uite aşa, se întâmplă să afle că una dintre acestea văzuse şi ea serbare pe o corabie, ştia un prinţ şi ştia locul în care se afla împărăţia acestuia.

– Vino, surioară, ziseră celelalte prinţese!

Apoi, luându-se de mâini, în şir, se ridicară deasupra apei tocmai în dreptul palatului prinţului.

Palatul acesta era clădit din pietre galbene, atent lustruite şi avea scări mari, de marmură, ce duceau până în grădină. O sumedenie de turnuri aurite străluceau pe acoperiş, iar printre stâlpii galeriilor puteai vedea statui de marmură atât de frumoase, încât păreau vii. Sălile măreţe erau împodobite cu perdele, covoarele erau de-o bogăţie uimitoare, iar pereţii erau acoperiţi cu zugrăveli desăvârşite. În sala cea mare, soarele, ce străbătea printr-un tavan de cristal, încălzea florile rare, ce creşteau sub o veşnică ploaie de picături strălucitoare.

Mica sirenă se îndrăgosti de locul acela! Şi nu trecu zi fără să nu vină să-l vadă! Se apropia de ţărm şi, uneori, îndrăznea chiar să se aşeze sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea măreaţă deasupra apelor. De acolo, îl putea vedea pe tânărul prinţ cum se plimba singur în bătaia lunii. De multe ori, el trecea prin faţa micii sirene într-o luntre frumos împodobită cu steaguri şi stofe scumpe. Iar cei care zăreau vălul ei alb printre trestiile verzi o puteau confunda cu o lebădă cu aripile întinse.

Mica sirenă îi auzea pe pescari spunând multe lucruri bune despre tânărul prinţ, şi atunci se bucura nespus că îi scăpase viaţa, cu toate că el nici nu ştia de dânsa. Astfel, iubirea ei pentru oameni creştea din zi în zi. Şi din zi în zi îşi dorea tot mai mult să se apropie de dânşii. Lumea lor îi părea mult mai întinsă şi mai frumoasă decât a ei. Apoi, oamenii ştiau să străbată marea cu corăbiile lor, să escaladeze munţii de dincolo de nori, aveau câmpii verzi şi păduri nemărginite.

Cum surorile ei nu ştiau să îi spună despre toate câte ar fi vrut ea să afle, mica sirenă îşi întrebă bunica. Bătrâna cunoştea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, ea o numea „cuprinsul de deasupra apelor”.

– Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prinţesă, trăiesc veşnic? Nu mor şi ei, asemeni nouă?

– Fără-ndoială, răspunse batrâna, mor şi ei. Iar viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori şi trei sute de ani. Şi când încetăm să mai fim, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu există morminte pentru corpurile neînsufleţite.

Sufletul nostru nu e nemuritor. Odată cu moartea totul se sfârşeşte. Noi suntem ca trestiile verzi: odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată! Oamenii însă au suflete ce trăiesc veşnic, trăiesc şi după ce corpul lor s-a prefăcut în ţărână. Sufletele lor se înalţă în văzduh, până la stelele care strălucesc. Şi aşa cum noi ne ridicăm din fundul apelor, să vedem locurile unde traiesc oamenii, aşa şi ei se înalţă-n lumi încântătoare, unde nu pot ajunge niciodată noroadele mării.

– Dar de ce n-avem şi noi suflet nemuritor? zise mica sirenă mâhnită. Aş da bucuroasă sutele de ani ce mai am de trăit ca să fiu şi eu fiinţă omenească, măcar o zi! Numai o zi! Şi apoi să mă pot ridica în împărăţia cerurilor…

– Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna! Noi suntem mult mai fericite aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo sus.

– Aşadar, într-o zi va trebui să mor şi să mă prefac în spumă. Din acea zi, pentru mine nu vor mai fi nici şoaptele valurilor, nici flori, nici soare… Dar nu există oare vreun mijloc prin care aş putea dobândi un suflet nemuritor?

– Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinţă de dobândit. Ar trebui ca un om să simtă pentru tine o iubire fără margini. Ar trebui să-i fii mai scumpă decât îi sunt tatăl şi mama lui. Şi atunci când un preot i-ar pune mâna lui dreapta în a ta, iar el ţi-ar făgădui credinţă veşnică, sufletul lui s-ar împărţi şi ai putea şi tu să fii părtaşă la fericirea oamenilor. Dar lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată! Ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumuseţe, cum e, spre exemplu, coada ta de peşte, la ei, pe pământ e ceva nespus de urât. Bieţii oameni! Ca să fie frumoşi ei îşi închipuie că au nevoie de două proptele grosolane, pe care le numesc picioare!

Mica sirenă oftă cu amărăciune privindu-şi coada de peşte.

– Dar de-ajuns cu amărăciunile, să fim vesele copilă! zise bătrâna. Să jucăm şi să petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit! Gândeşte-te că aceasta e o bucăţică bună de timp, şi că o ne putem odihni cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte…

Nu se pot închipui pe pământ minunăţiile lumii noastre, mai cu seamă atunci când dăm petreceri.

Şi într-adevăr aşa şi era, întocmai cum spunea bătrâna! Sala cea mare de bal era făcută toată numai din cristal. Mii de scoici mari, aşezate de-o parte şi de alta, umpleau sala cu o lumină albăstruie, iar pereţii străvezii împrăştiau lumina astfel primită şi în mare. În jur, puteai vedea înotând nenumăraţi peşti, mari şi mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul şi ca argintul.

În mijlocul sălii dansau delfinii şi sirenele, cântând cu glasuri fermecătoare. Dar nimeni nu cânta mai frumos ca mica sirenă! Şi cum toţi nu mai conteneau cu laudele, bucuria asta o făcu pentru o clipă să uite de minunile de pe pământ.

Curând însă îşi întoarse gândul din nou la vechile ei amărăciuni, la frumosul prinţ şi la sufletul lui nemuritor. Ieşii binişor din palat, depărtându-se de cântece şi de veselie, şi se duse în grădiniţa ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă:

– Acum pluteşte acolo, sus, acela pe care îl iubesc din tot sufletul meu! Acela spre care-mi îndrept mereu gândurile şi căruia aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Aş da orice, numai să fiu cu el şi să pot căpăta suflet nemuritor. Mă voi duce la vrăjitoarea mării, îşi mai zise mica sirenă, de care am avut atâta groază până astăzi. Ea va şti poate să-mi dea ajutorul de care am nevoie…

Astfel, ieşind din grădiniţa ei, sirena se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Cum nu mai fusese niciodată pe drumul acesta, mica sirenă privea cu luare aminte la tot ce îi ieşea în cale. Nicio floare, niciun fir de iarbă nu creştea pe acolo. Se vedea numai fundul mării, plin cu nisip cenuşiu, ce se întindea până la o cotitură. Acolo apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii şi trăgea în adâncuri tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori ca să ajungă în ţinuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate.

Toţi copacii şi toate tufişurile de acolo arătau ca nişte polipi imenşi, jumătate animale, jumătate plante. Semănau cu nişte şerpi cu sute de capete, ce ieşeau din pământ. Ramurile arătau ca nişte braţe lungi şi lipicioase, cu degete asemeni viermilor mişcători. Braţele acestea se încolaceau peste tot ce puteau apuca şi nimic nu putea scăpa din strânsoarea lor.

Mica sirenă era îngrozită de ceea ce-i fu dat să vadă!

Ilustratie cu mica sirenaDar, gândindu-se la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima în dinţi, îşi strânse în jurul capului părul ei lung ca să n-o poată apuca polipii, îşi încrucişă braţele pe piept şi înotă astfel repede, ca un peşte, printre urâţeniile acelea, ce îşi ţineau prada în braţe, ca într-un cleşte de fier: fie ea schelet alb de om înecat, fie vâslă, fie vreo ladă ori vreun os de animal.

Prinţesa înlemni de frică când văzu şi o sirenă sugrumată în încleştarea acelor braţe.

Nu trecu mult însă şi mica sirenă ajunse, mai mult moartă decât vine, într-un loc deschis din acea pădure. Acolo văzu cum şerpi uriaşi se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii aceleia era casa vrăjitoarei, făcută toată numai din oasele înecaţilor. Mica sirenă o văzu pe vrăjitoare stând pe-o piatră mare şi dând de mâncare unui broscoi, cum le dau oamenii canarilor să mănânce zahăr. Ea credea cu siguranţă că dihăniile acelea scârboase erau puişorii ei şi îi plăcea să şi îi încolăcească peste piept.

– Ştiu ce vrei, zise ea, văzând-o pe mica sirenă apropiindu-se de dânsa. Dorinţa ta e o nebunie!… Totuşi, voi face să ţi se împlinească, deşi ştiu că asta are să îţi aducă nenorocirea. Aşadar, vrei să scapi de coada ta de peşte şi s-o înlocuieşti cu cele două proptele cu care umblă oamenii. Şi asta, numai pentru ca să te iubească prinţul, să te ia de soţie şi să îţi dea suflet nemuritor.

Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător, care făcu să cadă de pe dânsa şi broscoiul, şi serpii.

– În sfârsit, bine ai făcut c-ai venit la mine! Mâine, la răsăritul soarelui, ar fi fost prea târziu. Ar fi trebuit să mai aştepţi încă un an. Am să-ţi pregătesc o licoare pe care s-o duci pe pamânt înainte de revărsatul zorilor. Va trebui să te aşezi frumuşel pe ţărm şi o bei. Îndată coada ta o să se subţieze şi o să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii „frumoasele picioare”. Dar să ştii că asta are să te doară straşnic, de parcă cineva te-ar tăia c-o sabie ascuţită. Lumea întreagă se va minuna de frumuseţea ta şi de mersul tău uşor şi lin, dar fiecare pas pe care îl vei face pe pământ îţi va pricinui dureri, ca şi cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferinţele astea, mă învoiesc să-ţi dau ajutor.

– Le voi îndură, zise sirena cu glas tremurător, cu gândul numai la prinţ şi la sufletul nemuritor.

– Dar ţine bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în fiinţă omenească, nu te vei mai putea preface din nou în sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău. Şi dacă prinţul nu te va iubi din tot sufletul, şi nu te va lua de soţie în faţa unui preot, atunci nu vei putea dobândi niciodată suflet nemuritor. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi şi te vei preface în spuma pe culmea valurilor.

– Mă învoiesc, zise prinţesa, albă ca de ceara.

– Atunci, dacă e aşa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă şi plăteşti pentru strădania mea. Dar eu nu-ţi cer mare lucru… Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele de pe fundul mării. Probabil, chiar crezi că îl vei fermeca pe prinţ cu el, dar eu tocmai glasul tău ţi-l cer drept plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preţ. Căci pentru ca să aibă efect, trebuie să pun în ea sânge de-al meu.

– Dar dacă-mi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai rămâne?

– Nu ştiu… Faţa ta frumoasă, spre exemplu, răspunse vrăjitoarea, mersul tău uşor şi lin. Şi, desigur, ochii tăi fermecători. Eh, eu zic că e de-ajuns ca să răpeşti inima unui om. Acum, haide! Fă-ţi curaj! Scoate limba să ţi-o tai şi îţi voi da de îndată băutura…

– Fie precum ceri! răspunse prinţesa.

Vrăjitoarea îi tăie limba şi biata copilă rămase mută.

Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.

– Bun lucru e curăţenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să cureţe căldarea. Şi făcându-şi o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curgă în căldare.

De îndată apăru un fum gros, iar vrăjitoarea făcea fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare, iar când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că e apă limpede.

– Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluţă. Dacă polipii vor umbla să te înhaţe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta şi braţele lor se vor sparge în mii de bucăţi.

Sfatul acesta însă nu îi folosi la nimic. Căci polipii, numai zărind băutura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dadeau în lături, speriaţi. Astfel, mica sirenă trecu liniştită şi prin pădure, şi peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare se stinseseră demult. De bună seamă că toată lumea dormea, iar ea nu îndrăzni să intre, să-i trezească. Mai ales că acum nici nu mai putea vorbi. I se frângea inima de durere la gândul că în curând avea să îi părăsească pentru totdeauna, dar se strecură în gradină, culese câte o floare din fiecare brazdă pentru surorile ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sărutări palatului şi se ridica deasupra apei.

Soarele nu răsărise încă atunci când ea văzu palatul prinţului, luna lucea încă pe cerul senin. Aşa că, mica sirenă se aşeză pe mal şi sorbi din băutură. Se simţi de parcă o sabie ascuţită i-ar fi despicat trupul în două. Leşină de durere şi rămase acolo, de parcă ar fi fost moartă.

Se deşteptă în junghiurile acelor dureri cumplite de-abia când soarele se ridicase deja mult deasupra mării. Iar înainte ei, ce să vezi, stătea chiar prinţul care o privea uimit, cu ochii mari şi negri. Mica sirenă îşi plecă privirea şi văzu că nu mai avea coada de peste, ci două picioare albe şi nespus de frumoase.

Ilustratie cu mica sirenaPrinţul o întrebă, cine e şi de unde vine, iar ea îl privi cu un aer blând şi trist, fără să poată să-i spună ceva. Atunci, tânărul o luă de mână şi o duse în palat.

Fiecare pas îi pricinuia dureri cumplite, întocmai cum îi spusese vrăjitoarea. Totuşi, fiind la braţul prinţului, ea urcă, uşoară ca un fulg, scara de marmură a palatului şi toată lumea se minună de mersul ei lin şi mlădios. De îndată ce ajunse în iatac, fu îmbrăcată în mătase, iar ochii tuturor o sorbeau şi nu se mai săturau privind frumuseţea ei nepământeană. Cu toate acestea ea rămânea tot mută.

Roabe îmbrăcate în aur şi matase cântau în fata prinţului vitejiile strămoşilor lui. Cântau frumos, iar prinţul le lăuda, zâmbind gingaşei copile.

„Dacă ar şti, îşi zicea ea în gând, ce glas am avut eu şi mi l-am jertfit eu pentru el!”

Când încetară cântările, roabele dansară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu să danseze mica sirenă, ridicându-şi braţele-i albe şi ţinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atingă pământul, ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor.

De îndată, toţi cei prezenţi fură cuceriţi de farmecul ei nespus, iar prinţul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodată. Şi fu de acord ca ea să doarmă la uşa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însă nici nu bănuia suferinţele pe care le îndurase mica sirenă dansând.

A doua zi, prinţul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea să-l poată urma şi călare. Şi străbătură astfel împreună pădurile înmiresmate şi urcară munţii înalţi. Iar sirena râdea, deşi numai ea ştia cât de mult suferea.

Noaptea, când toată lumea dormea, sirena cobora pe ascuns, pe scara de marmura pâna la malul marii. Acolo îşi răcorea în apă rece picioarele care îi ardeau şi toate amintirile copilariei o împresurau atunci.

Într-o noapte, îşi zări surorile ţinându-se de mână şi cântând cu atâta jale, încât mica sirenă nu se putu opri să le facă semne. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise plecarea ei. De-atunci ele veniră acolo în fiecare noapte. O dată o aduseră chiar şi pe bătrâna lor bunică, care nu mai scosese capul din mare de o mulţime de ani, şi pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întindeau mâinile spre fata lor, dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile acesteia.

Din zi în zi, prinţul o iubea tot mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe un copil drăguţ şi bun, fără gând de însurătoare. Dar pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor şi să nu devină într-o zi spumă de mare, trebuia ca prinţul s-o ia de soţie.

„Nu mă iubeşti tu mai mult decât pe celelalte?” păreau să-l întrebe mereu ochii bietei copile.

– Negreşit, răspundea prinţul, care îi înţelegea întrebarea. Tu ai inima mai bună decât toate celelalte la un loc. Tu îmi eşti cea mai apropiată şi semeni nespus de mult cu o fată pe care am văzut-o într-o zi, dar pe care nu cred c-am s-o mai revăd vreodată.

Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la ţărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânără, m-a găsit pe mal şi mi-a salvat viaţa. Deşi n-am văzut-o de atunci, sunt sigur că niciodată nu voi mai putea iubi pe alta în afară de dânsa. Dar tu îi semeni aidoma şi, uneori, ţi locul acelei fete în sufletul meu.

„Doamne, îşi zise în gând mica sirenă, nici măcar nu bănuieşte că eu sunt cea care l-a purtat pe valuri până la mânăstire, că eu sunt cea care l-am salvat. Alta e acum aceea pe care o iubeşte! Dar fata aceea e la mânăstire, nu iese niciodată de-acolo. Poate c-o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi şi-i voi închina întreaga mea viaţă”.

– Prinţul se însoară cu frumoasa fată a împăratului vecin! auzi sirena într-o bună zi. Chiar în aceste clipe se pregăteşte o corabie strălucitoare cu care vor pleca în peţit.

Vorbele auzite o făcură pe mica sirenă să zâmbească: ea cunoştea mai bine decât oricine gândurile prinţului. Îşi aducea aminte ce-i spunea de fiecare dată când prindea ocazia: „Mă voi duce s-o văd pe prinţesă numai pentru că părinţii ei mi-o cer, dar niciodată nu mă vor putea sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc. Ea nu seamănă, ca şi tine, cu tânăra de la mănăstire. Decât să mă însor cu dânsa, mai degrabă te-aş lua pe tine de soţie, sărman copil găsit, cu ochi fermecători, cu toate că eşti mută ca un peşte.

Apoi, sărutând-o pe frunte, se îndreptară împreună spre corabia care îi aştepta.

– Sper să n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau pe corabia care îi ducea în împărăţia vecină.

Apoi, prinţul îi vorbi de furtuni şi de marea înfuriată, de peştii ciudaţi şi de tot ce găseau scufundătorii pe fundul acesteia. Vorbele lui o făceau să zâmbească.

Căci cine cunoştea fundul mării mai bine decât dânsa? La lumina lunii, pe când ceilalţi dormeau, ea, sezând pe marginea corabiei, îşi adâncea privirea în apa străvezie. Uneori, i se părea chiar că zăreşte palatul tatălui ei şi pe bătrâna ei bunică cum îşi ţin ochii aţintiţi spre corabie. Într-o noapte îşi văzu surorile, cum o priveau cu mâhnire, frângându-şi mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne şi îşi dădu silinţa să le facă a înţelege că totul mergea bine. Chiar în acea clipă însă se apropie de dânsa un marinar, iar surorile ei se speriară şi coborâră în adâncuri, lasându-l să creadă că n-a văzut decât spuma mării.

În ziua următoare, corabia sosi la cetatea împăratului vecin. Toate clopotele începură să bată, vestind apropierea oaspeţilor, iar soldaţii se puseră în rând cu steagurile desfăşurate şi cu armele strălucind în bătaia soarelui. Din acele clipe, fiecare zi deveni una de sărbătoare, balurile şi petrecerile se ţinură lanţ. Numai prinţesa nu ajunsese încă de la mânăstire, unde se zicea că ar fi fost trimisă să înveţe toate îndatoririle împărăteşti. După scurtă vreme însă, sosi şi dânsa.

Mica sirenă era foarte nerăbdătoare să vadă cât de frumoasă era prinţesa. Şi nu trecu mult că, iată, i se îndeplinise dorinţa. Fu nevoită să recunoască până şi ea că niciodată nu îi fusese dat să vadă un chip mai frumos decât al prinţesei, o faţă mai albă şi mai curată ori nişte ochi mai adânci şi mai întunecaţi decât ai fetei.

– Tu eşti! striga prinţul de îndată ce o zări. Tu eşti cea care m-a scăpat de la moarte acolo, pe ţărm.

Şi o strânse de îndată în braţe pe logodnica lui, care se înroşise toată. Sunt atât de fericit! Sunt prea fericit! zise atunci prinţul, întorcându-se spre mica sirena. Dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit! Iar tu vei împărtăşi fericirea mea, căci tu ţii la mine mai mult decât toţi ceilalţi!…

Copila mării sărută mâna prinţului, cu toate că-şi simţea inima zdrobită. Ştia că în ziua nunţii celui pe care îl iubea cel mai mult pe lume, ea trebuia să moară şi să se prefacă în spumă.

Veselia domnea în întreg ţinutul. Crainicii vestiră logodna pretutindeni, în sunet de trâmbiţe. În biserica cea mare preoţii legănau cădelniţele, iar cei doi logodnici, ţinându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur şi mătase, mica sirenă era de faţă la cununie, dar urechile ei nu auzeau cântările şi ochii ei nu vedeau sfânta slujbă. Nu se gândea decât la moartea ei apropiata şi la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În seara aceea, cei doi tineri se îmbarcară pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfaiau, iar în mijlocul corăbiei se aşezase un cort împărătesc de purpură şi de aur, unde se pregătise un pat măreţ. Pânzele se umflară, iar corabia lunecă lin pe marea liniştită.

Când se apropie noaptea, se aprinseră felinare de toate culorile, iar marinarii începură să danseze pe punte cu veselie. Mica sirenă îşi aminti atunci de seara în care, pentru întâia oară, îi fu dat să vadă lumea oamenilor. Se prinse şi ea în dans, zburând cum zboară rândunica, încât îi uimi pe toţi cu dansul ei nemaiîntâlnit. Era cu neputinţă însă să le spună ce se petrecea în inima ei. Pe când dansa, ea se gândea la acela pentru care îşi părăsise rudele şi lumea, la cel pentru care îşi jertfise glasul fermecător, şi suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte când mai respira acelaşi aer cu el, când mai privea marea adânca ori cerul înstelat. Noapte veşnică, noapte fără vise o aştepta, fiindcă nu avea suflet nemuritor. Dansul de pe corabie ţinu până la miezul nopţii, iar ea dansa şi râdea cu moartea în suflet.

Apoi, prinţul şi prinţesa se retraseră în cortul lor şi totul se cufundă în tăcere. Pe punte, în picioare, rămase numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu braţele ei albe pe bordul corabiei se uită spre răsărit unde se iveau zorile. Ea ştia că prima rază de soare o va ucide, dar nu îi mai păsa.

Deodată însă surorile ei ieşiră din mare, albe ca şi dânsa, dar fără părul lor lung care odinioară le fâlfâia în vânt. Acum nu îl mai aveau, şi-l tăiaseră.

– L-am dat vrăjitoarei, îi ziseră ele, pentru ca să-ţi vină în ajutor şi să nu mori în dimineaţa asta. Ea ne-a dat cuţitul acesta. Vezi ce ascuţit e? Înainte de a răsări soarele, trebuie să îl împlânţi în inima prinţului. Şi când sângele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni şi se vor preschimba într-o coada de peşte. Vei fi iar sirenă şi vei putea coborî în apă cu noi. Iar de murit nu vei muri decât peste trei sute de ani. De-abia atunci te vei preface în spuma mării! Dar grăbeşte-te, căci în clipa în care soarele va răsări, unul dintre voi trebuie să moară. Ucide-l şi vino cu noi! Vezi dunga aceea roşie din faţa noastră? E soarele care e pe cale să răsară! Peste câteva clipe soarele se va ivi şi totul va fi sfârşit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se scufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort şi văzu pe tinerii prinţi adormiţi. Ea se apropie încetişor de dânşii, se aplecă şi puse o sărutare pe fruntea celui pe care îl iubise atât de mult. Apoi întorcându-şi privirile spre răsărit, se uită când la cuţitul tăios, când la frumosul prinţ, ce rostea în vis numele soţiei lui. Ridică arma cu o mână tremurătoare, dar cuţitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită încă o dată la prinţ şi se aruncă-n mare, unde-şi simţi corpul transformându-se în spumă.

Ilustratie cu mica sirenaÎn aceeaşi clipă, soarele ieşi din valuri. Razele-i calde şi binefăcătoare cădeau pe spuma rece, dar mica sirenă nu se simtea încă nimicită. Ea văzu soarele strălucind şi mai văzu cum pe deasupra ei pluteau mii de fiinţe străvezii din lumile cereşti. Glasurile lor cântau atât de dulce şi atât de tainic, încât nicio ureche omenească n-ar fi fost în stare să le audă. Tot astfel cum niciun ochi pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că şi ea avea acum un trup asemeni acelor fiinţe şi că încet, încet, se reîntrupa din spumă.

– Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic pamântesc.

– Între fiicele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele nu au suflet nemuritor şi nici nu îl pot dobândi decât prin iubirea unui om. Veşnicia vieţii lor atârnă de puterea altuia. La fel ca şi sirenele, nici fetele văzduhului nu au suflet nemuritor, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburăm în ţările calde, unde aerul otrăvit omoară oameni şi le ducem răcoarea binefăcătoare. Tot noi răspândim în aer miresmele florilor. Pe oriunde trecem răspândim numai sănătate şi voie bună. Şi numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim sufletul nemuritor şi putem să ne bucurăm şi noi de veşnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toata inima aceleaşi sforţări ca şi noi. Ca şi noi ai suferit şi ai ieşit învingătoare din toate încercările. Şi acum iată că te-ai ridicat până-n lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poţi dobândi, după trei sute de ani, mult-râvnitul suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Mica sirenă îşi ridică braţele spre cer şi simţi pentru întâia oara că i se umplură ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie, sirena îl văzu pe prinţ şi pe frumoasa lui soţie cum priveau cu duioşie spuma mării, ca şi cum ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Nevăzută, ea sărută fruntea prinţesei, îl mângâie pe prinţ, după care se înălţă împreună cu fiicele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Etichete:
Hans Christian Andersen (1805-1875) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai citiţi autori de basme. Poveştile respectabilului scriitor danez au fost traduse în peste 150 de limbi.

Alte pagini semnate de

Comentarii

2 comentarii la "Mica sirenă"

Lasă un răspuns

wpDiscuz