Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Muzicanţii din Bremen

un basm de Jacob şi Wilhelm Grimm

T T T

A fost odată un om tare sărman, care avea un măgar ce de ani de zile îi tot căra la moară saci plini cu grăunţe. Dar, de la o vreme, bietului animal i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nicio ispravă. De aceea, stăpânul lui se hotărî să nu mai strice bunătate de nutreţ pe dânsul…

Măgarul pricepu de îndată că nu îl aşteaptă vremuri prea bune şi, fără să mai stea mult pe gânduri, îşi luă copitele la spinare şi plecă spre oraşul Bremen. Nu ştiu ce îi venise lui în gând că acolo s-ar putea face muzicantul oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins la marginea drumului, răsuflând din greu.

– Ce gâfâi aşa? îl întrebă măgarul.

– Vai de mine, răspunse câinele. Pentru că sunt bătrân şi slăbesc pe zi ce trece, iar la vânătoare nu mă mai dovedesc bun de nicio ispravă, mi-am luat tălpăşiţa de acasă. Dar vorba e, cu ce am să-mi câştig eu pâine de acum înainte?

– Ştii ceva, îi zise măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac muzician. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru tine un loc în taraf! Eu am să cânt din lăută, iar tu ai să baţi la toba cea mare.

Câinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă!

Şi plecară amândoi mai departe. Merseră ei aşa, până întâlniră în drum o pisică. O arătare jalnică, nu alta!…

– Ei, de ce eşti atât de tristă? o întrebă măgarul.

– Cui îi mai arde de veselie, când îi ajunge funia la par? zise mâţa. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam ajuns de şale şi mi s-au tocit colţii, iar acum tot ce îmi place cel mai mult e să dorm pe cuptorul încins, stăpâna m-a alungat de acasă. Aşa că stau şi mă socot: încotro s-o apuc eu acum?

– Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te întrece nimeni. Cu siguranţă o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful oraşului!

Pisica socoti că sfatul acesta nu-i rău deloc şi se alătură trupei. Şi au tot mers fugarii, au tot mers, şi trecând ei prin faţa unei curţi, au văzut cocoţat pe o poartă un cocoş care striga „cu-curigu” din toate puterile lui.

– Ce ţi s-a întâmplat de strigi aşa, mă cocoşule? îl întrebă măgarul.

– Iaca, dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasă mâine, dar la ce bun!… spuse cu tristeţe cocoşul. Mâine e duminică şi ne vin oaspeţi. Dar vezi că stăpâna mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce la masă, în ciorbă, aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap… Acum înţelegi de ce strig aşa?… Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă!…

– Da’ de ce te necăjeşti tu pentru atâta lucru?…îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi la Bremen. Ai un glas puternic şi, dacă te-ai învoi să cânţi cu noi, ne-ar asculta lumea cu gura căscată, nu alta!…

Cocoşul găsi propunerea urecheatului cât se poate de bună şi porniră tuspatru la drum. Merseră ei ce merseră, dar cum nu reuşiră să ajungă la Bremen într-o singură zi, înnoptară într-o pădure.

Măgarul şi câinele îşi făcură culcuş sub un copac mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în el. Înainte de a apuca să adoarmă, măgarul îşi mai roti încă o dată privirea şi deodată i se păru că zăreşte în depărtare o luminiţă. Atunci le spuse tovarăşilor lui că nu foarte departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zăreşte o luminiţă.

– Hai s-o întindem chiar acum într-acolo, fu de părere măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!

Câinele era la fel de zorit, gândind că dacă ar fi găsit pe acolo oscioare ori o bucăţică de carne i-ar fi prins tare bine.

Porniră deci spre locul în care se vedea luminiţa şi în curând o văzură scânteind şi mai puternică. Când ajunseră în dreptul căsuţei, măgarul, fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi înăuntru.

– Ce vezi acolo? îl întrebă cocoşul.

– O masă încărcată cu mâncăruri şi nişte tâlhari care stau în jurul ei şi se înfruptă de zor.

– Hm, aşa ceva ne-ar prinde tare bine şi nouă! răspunse cocoşul.

Apoi începură să se gândească cu toţii în ce chip ar putea să îi pună pe tâlhari pe fugă. Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări în spinarea măgarului, pisica se căţără pe spatele dulăului, iar cocoşul zbură şi se aşeză pe capul pisicii. Şi aşa cum erau orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cânte. Măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna, iar cocoşul cucuriga. După ce îşi încheiară cântarea, se năpustiră prin fereastră-n odaie, de făcură ţăndări toate gemurile.

De spaimă, tâlharii săriră în sus ca nişte apucaţi şi, crezând că dădură stafiile peste dânşii, fugiră cu toţii în pădure.

Cei patru prieteni se aşezară la masă, în locul tâlharilor, şi se ghiftuiră straşnic. După ce se ospătară, cei patru muzicanţi, stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum îi era firea.

Măgarul se culcă într-un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig în dreptul uşii, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul se cocoţă sub o grindă.

După ce trecu de miezul nopţi, tâlharii văzură de departe că în casă nu mai ardea nicio lumină. Atunci căpetenia le zise:

– Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană!… S-ar cuveni să ne ruşinăm că am fost atât de slabi de înger!

Muzicanţii din Bremen - cei patru prieteni, unul peste altul, în faţa ferestrei Şi trimise pe unul de-al lor să vadă ce se mai petrece pe lângă casă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri, aşa că intră în bucătărie şi vru să aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni încinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să ia un foc. Dar mâţa nu pricepu de glumă! Îi sări la obraji şi începu să îl zgârie şi să îl scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă şi vru să iasă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una, cu două. Câinele, care sta culcat în dreptul ei, se repezi şi îl muşcă zdravăn de picior. Tâlharul o luă atunci la goană prin curte, dar când trecu de maldărul de gunoi, măgarul îi arse o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de toată hărmălaia de afară, începu să strige de pe grindă: „Cu-curigu, cu-curigu!”…

Atunci tâlharul nu se opri decât înaintea căpeteniei sale şi îi povesti toate cele prin câte trecuse:

– Vai de noi!… În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită care mi-a zgâriat obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite. Iar la uşă, cine crezi că stătea?… Unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior!… Socoteam că am scăpat! Da’ vezi să nu scap eu aşa de uşor! În ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta însuşi judecătorul, care tot striga: „Aduceţi-mi-l de îndată pe tâlhar!”…

Din seara aceea, tâlharii nu au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât de bine acolo, încât nu s-au mai îndurat să plece…

Descarcă povestea „Muzicanţii din Bremen”

în format PDF

Povestea Muzicantii din Bremen în format PDF
5 pagini A4
1 ilustraţie color
624 KB

Etichete: ,

Jacob şi Wilhelm Grimm reprezintă cel mai cunoscut cuplu de autori de poveşti pentru copii. Jacob (1785-1863) a fost filolog şi jurist, asemenea fratelui său mai mic, Wilhelm (1786-1859).

Alte pagini semnate de

Comentarii

4 comentarii la "Muzicanţii din Bremen"

Lasă un răspuns

mare rau 😀

Mulțumesc pentru text!
Frumos demers!
Felicitări!

E fain filmul…

wpDiscuz