Categorii Degustare de carte

Dar motan

de Cristina Andone
Numărul 9 al revistei Fabulafia, în care a apărut povestea Cristinei Andone

A fost odată un băiat. Care trăia într-un oraș de la malul mării. Și mai era un motan. Negru.

Băiatul nostru se temea de pisici. De toate pisicile. Pufoase, cu păr scurt, albe, gri, maro, tărcate, pătate, vărgate, cu ochi mirați, plictisiți, iubitori, verzi, de cer sau de umbră. Nicio pisică nu reușea să-i smulgă măcar un „ah, ce drăgălașa e!” sau un „hai, vino aici, pis-pis”, cum s-ar întâmpla cu noi, cei cărora nu ne e frică de ghemotoacele cu mers alintat.

Motanul negru nu se temea de nimic. Nici de tramvaiele pe care le punea pe fugă de îndată ce intrau pe strada lui. Nici de câinii care adormeau de spaimă când el trecea zbârlit pe garduri, la câțiva metri depărtare. Nici de Mița Vrăjitoarea, singura pisică portocalie cu ochi gri care băuse vreodată apă de mare și trăise să povestească.

Mița a apărut pe o ramură a corcodușului sub care se mâțâiau șapte pisoi, în cea de-a treia zi de când făcuseră ochi. Și a zis:

Tu vei găsi o fetiță cu codițe care-ți va pune fundițe.
O, bine că n-am fost eu, își zise motanul negru, pe atunci un pisoi mic-mic care însă știa foarte clar ce nu voia: fundițe.
Tu vei merge într-o casă cu mulți frați. Ai grijă să nu fii smotocit prea des.
Uf, am scăpat și de data aceasta, își zise pisoiul negru, arcuindu-și coada care nu, nu va fi scărmănată.
Vei ajunge la o doamnă învățătoare cu păr de ceață. Vei primi răsfăț la fiecare patru ore.
Ce bine, oftă motanul nostru care nu era și nici nu va fi vreodată un mare iubitor al programelor, căci, cum va spune mai târziu, ideile fixe și orele fixe sunt fix același lucru.
Și eu? Întrebă motanul la sfârșit, după ce toți cei trei frați și patru surori își aflaseră deja soarta pisicească. Pe mine cine mă va găsi? Cine mă va iubi?
Cineva care te va privi altfel decât toți copiii obișnuiți. Cineva frumos și bun. Târziu…e târziu, zise Mâța Mița și dispăru dincolo de corcoduș.
Îmi place, a spus motanul. Îmi place!

Și de-atunci a repetat în fiecare seară numele celui care urma să-l iubească: Târziu.

De când se știa, băiatul care se temea de pisici își dorea foarte tare un cățel. Și în fiecare lună trimitea scrisori în sticle, pe mare. Către Moș Crăciun. Către Zâna Măseluță. Către Zâna Algoritmică. Adică Zâna Algelor Ritmice. Cea care face iarba de mare să danseze în sincron. Și colorează valurile în note minore de verde sau de arămiu. Și face liniște-liniște pe plajă în lunile cu r. Și îi trimite acasă, în cadențe de tren sau de mașină, pe copiii care nu locuiesc la mare. Din păcate, nici măcar un ciob de răspuns nu a ajuns la mal. Nici de la Moș Crăciun. Nici de la Zâna Măseluță. Nici de la Zâna Algoritmică. Și, firește, niciun cățel nu a poposit în casa băiatului care se temea de pisici.


Degustarea de carte a zilei a fost „Dar motan” de Cristina Andone. Mai multe detalii despre această poveste, apărută în revista Fabulafia nr. 9, dar și despre alte cărți ale autoarei, puteți găsi în linkurile de mai jos

Portretul autorului

s”‘a născut în București, într”‘o zi cu un cifru greu de uitat: 7/6/76. Este scriitor, activist educațional și trainer de creativitate. Cărțile sale, „Povești din Pădurea Muzicală”, vândute în 120.000 de exemplare, își propun să îi familiarizeze pe copii cu muzica clasică.

Alte pagini semnate de Cristina Andone pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *