Când am văzut filmul Harry Potter la cinema, singură-singurică, pentru că nimeni din familie nu s-a învrednicit să mă însoțească, n-am avut cu cine să dezbat povestea celor trei frați vrăjitori, dar mi-a căzut cu tronc.
De curând, am regăsit un filmuleț numai cu ea și mi-am întrebat odrasla ce părere are. L-a văzut, s-a interesat dacă filmulețul e al lui Tim Burton (o întrebare pertinentă de altfel), apoi mi-a spus că e „creepy” și a plecat lăsându-mă într-o ceață adâncă. Oare mie de ce mi-o fi plăcut așa de mult?… Pentru că istorioara semăna oarecum cu poveștile noastre, cu doi frați care aleg greșit și cu Prâslea care spală până la urmă numele familiei printr-o alegere corectă?
Simbolistica poveștii e minunată, dar nu asta a fost, recunosc. Pe mine m-a fermecat găselnița cu… pelerina invizibilității. 🙂 Pe mine, adică pe copilul din mine. Pentru că nu știu ce voiați voi să fiți atunci când vă jucați de-a super-eroii în copilărie, dar eu optam mereu pentru fata-invizibilă. Nu, n-o confundam cu wonder-woman, doar că inventasem un personaj nou, cică – un hibrid care zbura, devenea invizibil și se teleporta ori de câte ori închidea ochii. Și eu eram mereu fata-invizibilă!
Da, probabil că ăsta e tot clenciul… Poveștile trebuie să rezoneze cu visele nebune alte copilăriei tale. Altfel te grăbești să le etichetezi și treci iute mai departe.
Veste bună e că în lumea asta se scriu mereu povești, deci e foarte probabil să existe câte una pentru fiecare. 😉
[youtube BR939M48BG4 nolink]
