Categorii Loja povestașilor

POLLY PEVE

de Lea Stefan

Capitolul 1
În care mă aflu într-o situație neobișnuită

Eram într-un loc întunecat și sinistru, era pustiu. Deși curioasă — ardeam de curiozitate! —, eram înfricoșată și aveam o mulțime de întrebări. Singura cale să aflu răspunsurile era să explorez acel loc. Zis și făcut! Pășind tot înainte, am auzit un sunet în stânga mea. După câtva timp, mi-am dat seama că mă aflam într-un cimitir. În câteva clipe am zărit umbra cuiva, iar acea persoană purta o mantie ușor strălucitoare… Dar stai! Nu era o persoană, pentru că stătea în aer. De fapt, plutea în aer! Era un spirit, care se ridicase dintr-un mormânt pe care era scrijelit numele: „Khall Koreander”.
Spiritul se apropie de mine și spuse:
— Dar domnișoară, mă tem că nu se poate așa ceva! îi zise el, spre marea mea surpriză, unei alte persoane de prin preajmă.
— Țțțțț! Nici nu vreau să aud, Khall! răspunse aceasta, cu o voce severă și puternică.
Aveam impresia că îmi îngheață oasele de spaimă! Avea un fel de a vorbi care te hipnotiza cu accentul ei pur englezesc. În plus, nu știu de ce, dar aveam senzația că ei știau de prezența mea de acolo și că au știut-o încă de la bun început. Poate voiau ca, imediat după ce ar fi încetat cu trăncăneala, să mă ia prin surprindere sau ceva similar. Aveam destulă experiență cu cărțile de aventuri ca să simt că mă păștea ceva grav. Citisem deja „Narnia”, „Harry Potter”, seria de cărți polițiste de Agatha Christie, și multe altele, dar acestea au fost doar cele mai interesante.
— Nu trebuie să îi spunem lui Dark Doe cum a mers misiunea Știi-tu-care. Nu avem voie să eșuăm. Și, din pricina asta, îți poruncesc să o duci la bun sfârșit! adăugă ea, pe un ton amenințător.
Se apropiară de ascunzătoarea mea, dar nu aveam cum să fug de acolo fără să nu fac zgomot. Așa că am rămas pitită în spatele mormântului. Veneau tot mai aproape de mine, m-am mișcat un pic, cât să nu mă vadă, dar asta a înrăutățit totul. Domnișoara-cea-care-mă-speria s-a apropiat și mai mult, spunând:
— Șșșș! Cred că am auzit ceva pe aici, după mine, Khall. Vom găsi spionul și ne vom răzbuna pe trișoarea de Joann Jaly, mormăi mai mult pentru sine. Precis și-a trimis iar un mic spion. Chiar își bate joc de mine, răzbunarea este cea mai bună cale! mai zise, cu poftă. Tot ce ne rămâne de făcut este să-l luăm prin surprindere!
— Foarte bună idee, domnișoară Gerty Gelleus! zise Khall, cântându-i în strună.
— Nu-mi zici mie Gerty, ci stăpână! Vrei chiar să mă provoci, nemernicule?!
— Scuzați-mă, stăpână!… mormăi el înfricoșat.
Dacă ar fi să aleg un lucru amuzant ar fi cel în care „înfricoșătorul” de Khall era, la rândul lui, înfricoșat, însă n-aveam timp de râs. Cu inima cât un purice, m-am furișat și m-am furișat, până când… Era prea târziu — mă văzuseră! Mi-am luat tălpășița, fără să am nici cea mai vagă idee ce se întâmpla în jurul meu. Apoi Gerty spuse ceva de neînțeles și toate spiritele din mormânt reînviară. Ei, așa că acum eram fugărită de nici mai mult, nici mai puțin decât șaizeci de spirite malefice!
— Las-o să fugă, zise Gerty chicotind, că oricum n-are unde să se ascundă. Știam eu! Nu sunt sortită să eșuez, sunt preferata lui Dark Doe! Ha-ha-ha!
Râsetele ei se tot auziră în ecou până când, brusc, am început să aud cu totul altceva. Nu mai erau hohotele lui Gerty, ci o voce obișnuită, blândă și foarte cunoscută.
— Polly, trezirea! am auzit-o atunci pe mama.
Avusem iar un coșmar din acela „neobișnuit”, care părea aproape real. Știu ce veți spune: că toate coșmarurile par reale. Însă ăsta chiar era unul complet neobișnuit. Jur! Zici că era… o viziune!
— Nu vrei să întârzii în ultima zi de școală, nu?
Sora mea mai mică, Guedonaline, se trezise ca de obicei mai devreme decât mine. Guedonaline era mereu „cea mai drăguță”, „cea mai cuminte”, „cea mai creativă”… cea mai cea. În concluzie, ea era copilul perfect. Și eu eram „cea răutăcioasă”, „cea încăpățânată”, „cea care face farse și glume proaste”, „cea obraznică”. Dar am doar două calități: curajul și rebeliunea! (Sunt calități din punctul meu de vedere, nu și din al surorii mele) Eu și Guedonaline avem amândouă pistrui, avem părul șaten și nu semănăm deloc, deși suntem surori. Ochii mei sunt verzi ca două smaralde și sunt singurii care au un strop de lumină. Sora mea îi are albaștri. Eu ador să port salopete largi și lejere cu pantaloni lungi și bretele subțiri, în timp ce sora mea poartă doar rochii rozalii cu modele stacojii, până la genunchi, cu colanți strâmți cu dungi verticale. Am unsprezece ani, iar Guedy (asta e prescurtarea numelui surorii mele mai mici) are nouă ani. Nu am nicio prietenă în afară de Sale, cea care are mâna ruptă și ar trebui să fie în a patra. E de treabă, dar e cam ciudată. Pe când soră-mea e înconjurată de prietene. Dar totuși, am cu ce mă lăuda — măsor un metru șaizeci și unu, iar Guedy doar un metru treizeci și nouă! Și mai sunt și cea mai înaltă din clasă! Și sunt și cea mai bună la matematică, engleză și sport! Nu vreau să mă laud, dar chiar și profa e de aceeași părere cu mine.
Am coborât scările spre bucătărie și ne-am așezat la masă toți cinci: eu, Guedy, mama, unchiul meu, Goyle, și tata. Apoi mama a spus:
— Azi vă duce Goyle la școală. Trebuie să ajung la birou la ora șapte și jumătate, așa că nu vreau să întârzii în ultima zi. Polly, știi cumva rezultatele tale de la testul pentru a trece în clasa a cincea? Guedy, ți-ai pregătit pachetul pentru școală? Peter (e tatăl meu, lucrează la nu-știu-ce firmă importantă), ai rezolvat problema cu informatica? Răspundeți-mi pe rând, vă rog!
Mama e super-mega-disciplinată și severă, nu degeaba este capul familiei Peve.
— Le primim astăzi, am răspuns.
— Desigur, mama, zise și sora mea „cea cuminte”. Mi-am pregătit și ceva în plus, cookiul pe care l-am primit la gustare ieri. M-am gândit la ziua de azi, adăugă ea cu poftă și mândrie.
— Foarte bine Guedy! a răspuns imediat mama, mândră că fetița ei era atât de inteligentă.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Ai ceva de adăugat, Polly?
— Nuuu… am zis eu, pufnind.
M-am ridicat de la masă și mi-am luat rucsacul pentru școală. M-am uitat la ceas — era ora șapte și douăzeci de minute. Nu știam la ce oră se sună azi, așa că am aruncat o privire pe orar și am văzut că azi intram în clasă de la opt. Am calculat: drumul durează aproximativ zece minute și urcatul și intratul în școală cam cinci minute. Am constatat că intru în clasă la șapte și treizeci și cinci de minute. Foarte simplu. Am urcat în Mercedesul lui Goyle, și apropo de mașini, Audi mi se pare cea mai faină marcă de mașini din câte știu că există!
— Azi ascultăm Nina Simone! Yuhu! spuse el foarte încântat.
E cântăreața lui preferată, nu înțeleg de ce i se pare atât de grozavă, e doar o doamnă super-optimistă. E ceea ce am observat din melodiile ei: optimism! Yeay, super-tare! (Să nu credeți că vorbesc serios cu toate astea, e doar ironie.)
M-am hotărât ca astăzi să nu o mai enervez pe Guedy, ci să mă uit pe fereastră la frumoasele peisaje. Dar super, mă uit pe fereastră și văd panouri cu reclame, blocuri enorme, magazine, gunoaie pe trotuar și altele asemenea, de ai zice că acest oraș e un enorm coș de gunoi. Yeeeey, super, pot să merg la magazin, să mă distrez, cui îi pasă că poluăm, n-avem nevoie de natură în viață. E mai tare să merg la shopping. Așa ar spune colega mea, Elly.
Mi-ar plăcea să locuiesc la munte, unde te poți duce oricând să te cațeri pe niște stânci imense și ascuțite. Iarna poți urca muntele pe jos și să îl cobori pe schiuri, dar să nu fie o pârtie special amenajată, ci să fie totul o aventură periculoasă și riscantă. Aerul să fie curat și complet pur, să mergem kilometri întregi până la școală, să întârziem încât să trebuiască să ne întoarcem acasă pe jos încă nouă kilometri. Să trebuiască ca noi să culegem gălbiori și bureți ori mure și zmeură direct din pădure. Să fie un lac în mijlocul pădurii, unul cu apă rece ca gheața. Să ne scăldăm în el, să plecăm în excursii cu cortul, să spunem povești înfricoșătoare la un foc de tabără. Ăsta ar fi raiul! Așa aș simți cu adevărat că trăiesc!
— Am ajuns! spuse, la un moment dat, Goyle.
„Of, încă o zi plictisitoare la școală” mi-am spus în gând, înaintând spre aleea din fața școlii. Sora mea îl îmbrățișă pe Goyle, luându-și îndelung la revedere, apoi avansă spre școală și îmi întinse mâna. Am acceptat-o. Mâna ei era caldă, a mea era aproape înghețată. Zici că era o zână mereu caldă și perfectă. Adică era un fel de „primăvara”, atâta doar că ploua cu găleata. (Cred că v-ați prins că nu-i zic „zână” pe bune, nu e nicidecum un compliment, ci o altă ironie). Am intrat împreună în școală, cursurile aveau să înceapă curând.

 

Capitolul 2
În care pot face tot ce-mi doresc

— Țrrrrr! sună clopoțelul indicând sfârșitul cursurilor, și al încă unui an școlar terminat.
M-am așezat pe un colț de scară, adică scara din fața ușilor blocului înalt al școlii. Trebuie să recunosc că sunt norocoasă, liceul la care mergem (sora mea și cu mine) este unul dintre cele mai bune din oraș. Zic liceu și nu școală pentru că are și liceu, și școală. În plus, se numește King’s College. Îmi sună telefonul. Era mama care mă anunța că va trebui să mergem pe jos până acasă, fiindcă ei n-au timp să vină să ne ia. Așa că am strigat-o pe Guedy în mulțimea de copii. Nu era nicăieri. Atunci am fost nevoită să mă duc eu s-o caut și am continuat să o strig, mărind pasul. Am luat-o la stânga, și am ochit-o pe o bancă, râzând împreună cu Celia, Mary și Veronique. Ele erau prietenele ei și erau doar câteva dintre ele, mai puțin de un sfert.
Am strigat-o iarăși de i-a pierit răbdarea și a cedat.
— Bine, ce vrei? mi-a spus pe un ton plictisit și disprețuitor.
I-am explicat că trebuie să ne ducem acasă pe jos și că va trebui să stăm două nopți singure acasă, dar ea mi-a răspuns pe un ton și mai disprețuitor că „asta nu înseamnă că eu voi fi șefa ei”. Nici măcar nu aveam asta în minte, ci mă gândeam ce paradis va fi dacă nu vor fi părinții să-mi spună ce să fac și ce să nu fac.
Odată ajunse acasă, când am deschis ușa, am observat un desen verde închis, cu mai multe spirale asemănătoare valurilor mării. Apoi, brusc, am văzut spiralele-vălurii mișcându-se. Sau mi s-a părut? M-am mai uitat încă o dată mai bine și spiralele-valuri dispăruseră. În schimb, în locul lor trona același model obișnuit pe care îl vedeam tot timpul când mama deschidea ușa — niște florii argintii, cu tulpină turcoaz și cu model roșu, care strălucea acum în lumina soarelui.
M-am gândit că sunt obosită și că ziua asta de școală a fost destul de obositoare, așa că m-am dus în camera mea și m-am apucat de desenat. Desenul este pasiunea mea! Am și alte mari pasiuni, basketball, karate ori excursiile pe munte. (Nu știu dacă se pune pasiunea de a avea aventuri și explorarea lumii). Dar, dintr-odată, mi-am amintit că mama nu e acasă ca să mă cheme la masă, așa că am coborât la parter ca să-mi fac ceva de mâncare, ca să nu mor totuși de foame cu frigiderul plin.
Atunci am auzit-o pe Guedonaline strigându-mă:
— Polly! Mama a spus să ai grijă de mine, îmi poți face, te rog, de mâncare?
— Bine, dar eu aleg ce mâncăm! Și nu mă întreba ce voi face de mâncare, voi vedea pe moment.
— Nu mai fi atât de morocănoasă, ce ți-am făcut eu?
Am decis, pentru binele tuturor, s-o ignor. M-am îndreptat spre frigider și am căutat, ah, de fapt, am găsit imediat o cutie de gazpacho și m-am hotărât ca ăsta să fie felul unu, apoi am scotocit prin rețetele mamei și am găsit o rețetă de pateuri cu brânză. M-am decis s-o fac pe aceasta pe post de felul doi, am luat ingredientele și m-am pus pe treabă.
Odată terminat, am pus pateurile la cuptor și m-am dus să văd ce face Guedy. Am avansat tiptil pe scări, știind că de obicei ea zice că o deranjez cu pasul meu zgomotos. Ca să vezi, adormise cu nasul pe ultima ei capodoperă în versuri. M-am bucurat, mi-am zis că voi putea să fac ce vreau. Am tras cu ochiul pe poezioară și iată ce am citit:

„Radiez de fericire
Când prietenele sunt cu mine
Eu sunt bucuroasă
Când Polly învață
Așa nu mă tachinează,
Și sunt sigură pe mine
Că voi reuși și eu odată
Să nu-mi fac temele deranjată.” — de Guedonaline Peve

Am pufnit. De parcă o deranjam. Am auzit sunetul cuptorului, semn că trebuia să scot din cuptor pateurile. Pentru o clipă, uitasem de ele! Dar am deschis ușița cuptorului la timp și am zărit niște pateuri cu brânză aurite și apetisante. M-am pus imediat pe ronțăit. Erau delicioase! Poate chiar mai bune decât ale mamei. Am tras o ocheadă ceasului din sufragerie. Era ora opt și un sfert. Perfect. După ce-am terminat de mâncat, am deschis televizorul, era ora perfectă ca să vizionez un episod de cincizeci de minute din serialul meu preferat. Ce bine e să pot face tot ce-mi doresc!

 

Capitolul 3

În care primesc un vizitator neașteptat

Până la urmă, am rămas în fața ecranului până la ora zece. Am închis televizorul, dar am decis să dorm pe canapea. Eram prea obosită ca să stau mai târziu de zece și jumătate, așa că m-am dus până în camera mea ca să-mi iau plapuma, apoi m-am trântit pe canapea și am deschis cartea pe care o citesc la pagina o sută optzeci și patru. Abia așteptam să aflu cine este vinovatul – citesc o carte de Agatha Christie. N-am ținut-o mult așa, pentru că la un moment dat am auzit un tunet. Nici nu observasem că începuse să plouă. Era o vreme destul de urâtă pentru a adormi, cartea era despre o crimă, tunetele sunau înfricoșător și, în plus, colac peste pupăză, mă tot gândeam la cheie. Nu prea credeam că eram „doar obosită”, trebuia să fie o altă explicație.
„E destul de înfricoșător”, m-am pus la punct spunându-mi că trebuie să adorm cât mai repede, doar nu voiam să mă sperii prea tare chiar înainte să adorm. Încă un tunet. Timp de o secundă am avut impresia că văd o umbră, una de om. Mi-am deschis ochii mai bine și umbra dispăruse. Era trecut de ora unsprezece. Nu mă simțeam bine, tot vedeam și nu vedeam umbra, mă gândeam la cheie, apoi mi-am zis să văd ce face Guedy, să verific dacă e bine. Mi-era frică să mă ridic din pat, dar totuși am făcut-o. M-am îndreptat spre scări, am pus piciorul pe prima treaptă, era rece și aspră. Apoi am continuat ușor, tot așa, până când am ajuns în capăt, am deschis ușa de la camera surorii mele și am văzut-o dormind adânc și mormăind ceva de neînțeles. Atunci am coborât ușurată în sufrageria întunecată și tăcută și m-am așezat pe canapea un pic mai liniștită. Dar liniștea aceea nu a durat. Soneria de la ușă sună prelung și sâcâitor.
„Cine putea suna la ora asta?” mi-am zis. „Nu știu, dar cu siguranță nu Goyle sau părinții.”
După o scurtă ezitare, am răsucit cheia în broască. În fața ușii stătea o siluetă înaltă și bine făcută. Nu-mi era prea clar ce anume este, dar chiar dacă ar fi fost o femeie, precis avea cam un metru optzeci în înălțime. Părul, de culoarea piersicii coapte, îi era prins cu o agrafă albastră, iar ochii stranii aduceau mult cu culoarea valurilor mării. Buzele îi erau date cu un ruj roșu puternic și purta un machiaj mov deschis pe pleoape.
Pendula din sufragerie bătu ora doisprezece, cu doisprezece bang-uri puternice. Am tresărit și m-am sucit rapid spre pendulă, dar apoi am realizat că nu era nimic de speriat. Ce mi-a venit? M-am întors spre vizitatorul nepoftit. Stătea exact în același loc, cu o expresie calmă și amuzată. Mie nu mi se părea nimic amuzant. Ba chiar mi se părea foarte enervant ca cineva să te privească de sus și în plus să se amuze. Am scrâșnit din dinți, mi-am făcut curaj și am atacat:
— Ce căutați aici la ora asta, femeie ciudată?
A surâs și și-a scos din buzunar o piatră ca funinginea. Am presimțit ceva rău. Nu știam precis ce anume, dar simțeam că aveam ceva în comun cu aceea ciudată piatră.
— Mă numesc Mathilde Manly, zise ea după o scurtă pauză. Polly… ești în pericol, adăugă, pe un ton îngrijorat, dar blând.
M-am întrebat de unde îmi știa numele, dar nu am comentat. În schimb, am vorbit:
— De unde aveți acea piatră?
Și-a mușcat buza.
— De ce mă întrebi? mi-a zis, parcă deranjată.
— Am și eu una la fel, am spus.
— De la cine? De unde? a reacționat imediat, îngrijorată.
Nu m-am așteptat să reacționeze așa, dar atunci am continuat:
— Am primit-o prin poștă de la o persoană numită JNT&CLN&TRV. Nu știu cum poștașul a reușit să o aducă doar cu aceste inițiale, am spus sinceră. Ah, și era și un bilet, am adăugat. Dintr-odată, domnișoara Manly s-a liniștit și a mormăit ceva de neînțeles. Dar totuși cred că printre mormăiturile ei am auzit și câteva înjurături. Atunci, curioasă, am întrebat:
— Poftim? Ați spus ceva?
— Nimic important, Polly, doar că mă gândeam la niște încurcă-lume numiți Jonathan, Caroline și Travis, zise ea, mai printre dinți.
Apoi scrânșni și mai înjurând încă o dată cu poftă.
N-am auzit mare lucru în afară de cuvintele „încurcă-lume” și „enervanți”, pentru că nu voiam să dau impresia că trag cu urechea, cum spunea și mama: „Nu e frumos să tragi cu urechea!”. Știu că nu suntem la capitolul ăsta, dar nu înțeleg de ce părinții pot fi chiar atât de enervanți, încât să ai impresia că te urăsc și că vor să scape de tine? De ce ne impun mereu reguli de parcă vor să ne tortureze? Dar trebuie să recunosc că, uneori, sunt buni dacă ești cuminte ca Guedonaline-cea-perfectă. Și ăsta nu e cazul meu!
Deci chiar dacă știam de regula mamei, nu am respectat-o. Iată și de ce!
— Aha! Numele Jonathan merge cu inițialele JNT, numele Caroline cu CLN, iar TRV cu Travis. am spus bucuroasă.
— Mda, a zis plictisită Mathilde Manly, e adevărat. Dar am o întrebare pentru tine, ce scria pe bilet?
— Nu îmi mai amintesc, dar pot să îl aduc ca să îl citiți.
— Te rog.
Am fugit în camera mea, uitând de scările aspre și reci care scârțâiau, uitând că era ora douăsprezece noaptea, uitând cu totul de sora mea, Guedonaline, și tot așa. Am căutat prin sertarul biroului dezordonat și am înhățat biletul. Apoi am refăcut drum în sens invers, și am citit cu voce tare:
Din partea nimănui primești acest bilet,
Noi ți-l trimitem ca să intri-n club.
Vino la copac, la copacul mare…
…Mâine dimineață,
Când soarele răsare…
(adică la șase) (dimineața)
— Și ce ai făcut? m-a întrebat Manly.
— Bineînțeles că nu m-am dus, dar am păstrat piatra, pentru că am simțit că am ceva în comun cu ea, dar și pentru că era interesantă. Altă întrebare? am glumit atunci.
— Da, a răspuns sec, cum de ți-ai dat seama că nu eram o străină rea, una care voia, de pildă, să te ucidă, ori să fure de prin casă?
— Păi, am…
M-am oprit, pentru că habar n-aveam ce să-i spun. Chiar nu știam, așa că atunci am apelat la cel mai vechi truc din lume: am pus eu o întrebare.
— Dar dumneavoastră de unde aveți…piatra?
M-a ignorat.
— Mă lași te rog să intru? Sau ai de gând să mă lași în ploaie toată noaptea? mi-a zis deranjată.
Femeia asta, Mathilde Manly, era cât se putea de enervantă! Părea deranjată de absolut toate lucrurile inutile, era deranjată că îi puneam întrebări și mi le ignora și, în plus, eu ar fi trebuit să mă supăr. Singurele momente în care nu mă ignora erau răspunsurile mele de la întrebările ei. Atunci am izbucnit. Manly nu făcuse nimic în afară de: să mă ignore!
— Te enervezi destul de ușor, fetițo, asta nu va ajuta deloc dacă Lordul Întunericului apare chiar acum. Trebuie să fii tot timpul pe fază, zise, pe un ton și mai calm. Să nu cazi în capcanele sale.
— Ce ați spus înainte? am reacționat mirată.
Brusc am realizat că vorbea despre domnul din vis. Știți voi, din visul „aproape real”! Parcă așa se numea el, nu? Parcă îl pomenise și doamna-care-mă-înfricoșa, a.k.a Gerty Gelle-nu știu-cum. Totul devenea atât de misterios… Visul „aproape real”, cheia, domnișoara Manly, umbra din întuneric, ora la care stăteam în fașa ușii în pijama vorbind cu o necunoscută.

Capitolul 4
În care primesc, în sfârșit, niște explicații

— Dorești explicații la toate lucrurile ciudate care ți se întâmplă?
M-am gândit bine, chiar doream explicații, dar Mathilde era destul de ciudată, și enervantă, mai ales enervantă. Dar nu m-am putut abține, am dat din cap că da și am invitat-o să ia loc la masă.
Totuși, m-am gândit să pun și o condiție.
— Doar dacă nu îmi mai ignorați întrebările!
— Bine, a spus ea, ironică.
Am aprins lumina. Și-a dat jos paltonul verde turcoaz și am văzut că era îmbrăcată într-o rochie neagră cu violet închis, lungă până sub genunchi. S-a așezat la masă. I-am întins coșulețul cu pateuri. A apucat unul și l-a băgat în gură, apoi a schițat un zâmbet pentru prima oară. Așadar, pateurile mele erau incredibile, dacă o făceau pe Mathilde să zâmbească! Și însemna că și eu sunt incredibilă! După ce l-a înghițit, a apucat coșulețul trăgându-l înspre ea, apoi mai luă încă unul. Chiar că eram incredibilă! Dar apoi a vorbit:
— Dacă îmi vei da mai multe detalii despre lucrurile ciudate care ți s-au întâmplat în ultima vreme, de la mine vei primi răspunsuri la toate nedumeririle tale. S-a făcut?
— Ok.
— Te rog, începe tu.
— Cu ce să încep?
— Îmi este egal, dar nu mai trage de timp, fetițo, hai! Începe!
Am început atunci, chiar dacă îmi zicea „fetițo”, nu aveam timp de ceartă.
— Am tot felul de vise ciudate, cu o doamnă Gelleus Gerty și un domn Koreander Khall. Visul e mereu în același loc, adică într-un un cimitir, și ei vorbesc despre nu-știu-ce-plan, și despre nu-știu-ce-Dark-Doe, am zis sinceră, dar înainte să continui, Manly m-a întrerupt.
— Bine, continuă, a spus calmă.
Am continuat.
— Apoi, într-o după-amiază, am văzut un desen mai neobișnuit pe cheie, niște valuri și spirale verticale, care, spre surprinderea mea, se mișcau!
— Bbb… bine, a spus neliniștită, continuă.
— Așa, și apoi tot în seara asta, am tot văzut umbre prin întuneric, umbre înalte și mari! Acum aștept explicațiile dumneavoastră pentru aceste lucruri. Vă rog să începeți!
Am fost uimită că fusese ușurată când i-am spus de vis, dar de-a dreptul îngrijorată când am zis de cheie, iar de umbră abia că nu i-a păsat. Mă așteptam să fie îngrijorată la umbră și la vis, dar nu a fost cazul.
— Cu visul treaba este foarte ușoară, soră-mea, adică Joann Jaly…
Nu a continuat pentru c-am întrerupt-o.
— Am auzit că domnișoara Gelleus zicea ceva de Joann Jaly.
— Întocmai, ea este cea care te face să ai toate visele astea și, de fapt, aceste lucruri se întâmplă cu adevărat.
— Dar atunci cum…?…
— Chhtt! Nu mă întrerupe, mulțumesc. Așa, știu că tu nu crezi în magie, dar aceasta există, iar o pot dovedi.
Am râs, chiar își bătea joc de mine. Nimeni din familia Peve nu credea în magie, în afară de mătușa mea, adică sora lui tata. Dar râsul meu se opri de îndată ce Mathilde își mișcă degetele armonios, se înălță în aer, și un praf negru se scurse din capetele rochiei sale și căzu pe jos. M-am ridicat imediat cu gândul să aduc mătura. Dar domnișoara Manly mi-o luase înainte, a suflat delicat în jos și atunci praful negru se înălță, ea îl luă în palmă și îl aruncă delicat în sus, tavanul se evaporă, și praful se duse drept în cerul înstelat, tavanul se refăcu la loc, eram șocată. Atunci mi-am dat seama că domnișoara Mathilde Manly era o vrăjitoare bogată și pricepută. Nu-mi era clar de ce nu mă transformase într-o broască râioasă când o enervam cu întrebările mele.


Povestire scrisă de Lea Ștefan (10 ani), la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai-iunie 2020, când #amstatacasă.

Portretul autorului

, la cei zece anișori ai ei, este o domnișoară-povestaș în toată puterea cuvântului, care a închipuit înfricoșătoarea, dar și amuzanta poveste a lui Polly Peve pentru ediția online a atelierului de scriere creativă organizat de Academia Motanov. Sper să vă placă și vouă la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie!

Alte pagini semnate de Lea Stefan pe Tărâmul lui Andilandi.

Ți-a plăcut? Lasă-ne un comentariu.