Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Personaje mitologice româneşti

Mitologia românească e de o frumuseţe tulburătoare. Originală, bogată, magică, dar şi contradictorie, nu conteneşte nicio clipă să ne surprindă. Tot astfel cum nu încetează să ne intrige nici atitudinea nu foarte consecventă pe care oamenii de rând o au faţă de domeniul supranaturalului, faţă de fiinţele fantastice pe care le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul.

Solomonarii sunt buni sau răi? Sunt temuţi sau iubiţi? Drăgaicele sunt tot Iele, vestite pentru cruzimea lor, sau fac parte din categoria zânelor benefice, protectoare ale holdelor, prosperităţii caselor şi tinerelor fecioare? Blajinii sunt înalţi, blonzi şi înţelepţi sau sunt mici de statură şi semiretardaţi? Iată doar câteva dintre întrebările pentru care cititorul neavizat va trebui să se mulţumească cu răspunsuri de genul: “în general, da”, “în cele mai multe zone ale ţării se consideră că…”.

Atunci când mi-am făcut documentarea pentru micul meu roman de aventuri, “Andilandi. Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm”, m-am oprit doar asupra câtorva dintre personajele mitologice descrise în basmele populare româneşti ori analizate în diverse studii folclorice de marcă. Pe unele le-am preluat ca atare, pentru că şi-au găsit singure locul în intriga pe care o construisem. Pe altele le-am modificat ori m-am oprit asupra unor versiuni acceptate numai în anumite zone ale ţării.

De fiecare dată însă m-am străduit să rămân fidelă regulilor, nu excepţiilor şi, nu în ultimul rând, basmelor copilăriei mele.

Pentru început iată câteva dintre personajele mitologice, cele care ni s-au părut mai importante. Promitem însă să revenim periodic cu detalii, comentarii şi discuţii legate de personajele mitologice româneşti.

Un tărîm de vis

Celălalt Tărâm este divizat în mitologia românească în sectoare: unele mirifice, populate de zâne, altele cumplite, pline de făpturi teriomorfe. Contactul călătorului cu acel tărâm, care nu-i este nici prielnic, nici ostil, poate surveni fie accidental, fie, mai rar, în mod deliberat. În acest ultim caz, omul (de regulă Făt-Frumos) nu poate ajunge în Celălalt Tărâm decât cu ajutorul unui animal ori monstru cointeresat. Deşi Paradisul ca atare, aşa cum e descris el în tradiţia creştină, este cu totul altceva decât Celălalt Tărâm există şi texte folclorice care fac o confuzie, până la urmă firească, între cele două “zone”, localizând Raiul nu în cer, ci într-un univers mitic paralel, plasat mai spre est. În acest caz, subliniat de unii autori, Raiul este văzut ca o grădină verde, în care nu se face niciodată noapte, foarte asemănătoare “Insulelor Fericiţilor” din mitologia greacă.

Accesul spre acest loc, spre “fortunata insulae” unde locuiesc Blajinii, se face prin intermediul Apei Sâmbetei, care după unele teorii izvorăşte din lumea oamenilor, după altele direct din iad. Cel mai interesant atribut al Celuilalt Tărâm rămâne însă Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, obiect al mult mai cunoscutului basm omonim.

În general, cele două tărâmuri (al nostru şi celălalt) sunt văzute ca două teritorii ce comunică între ele, iar circulaţia e asigurată numai celor aleşi, de pildă lui Făt-Frumos.

Zânele din mitologia noastră au statut de semidivinităţi sau chiar divinităţi. Poporul român, asemenea grecilor, le consideră zeiţe şi le vede în general ca pe nişte fecioare bune, frumoase, luminoase şi zvelte. Stăpâna tuturor zânelor e Zâna Zânelor (sau Crăiasa Zânelor), veşnic tânără. O fecioară care va începe să îmbătrânească numai măritându-se, moment în care îşi va pierde şi atributele de zână, şi imortalitatea (ca în basmele lui I. P. Reteganul).

Alte nume des întâlnite în basme, balade ori culegeri folclorice sunt: Chira Chiralina, Inia Dinia, Ileana Cosânzeana şi Iana Sânziana.

Numită în unele zone şi deformat Iana Simziana, acesta este prototipul zânei bune, considerată Sora Soarelui, care provine – după cum a demonstrat Mircea Eliade – din însăşi Diana romanilor. Zeiţa se bucura de mare succes în Dacia romană, în primul rând din cauza asemănării cu zeiţa locală Bendis, ambele divinităţi selenare.

Făt-Frumos nu e nici intelectual, nici războinic. Dispune de cunoştinţele de bază ale lumii imediate, pe care o respectă (nu distruge natura şi nu vânează din plăcere, ci doar pentru a-şi potoli foamea). Nu e niciodată un aventurier, deşi biografia lui poate să pară o sumă a unor aventuri. De regulă, intră în Celălalt Tărâm mai mult de nevoie şi e mereu însoţit de un ajutor de nădejde: Calul Năzdrăvan. Variantele lui Făt-Frumos nu sunt numeroase ori prea diferite între ele, indiferent de numele diferite cu care apare în basme: Voinic de Plumb, Ioniţă Făt-Frumos, Voinic-cel-cu-cartea-n-mână-născut, Tuliman, Petru Cenuşă, Piperuş Petru, Agheran Viteazul sau Aleodor Împărat.

Drumul. Făt-Frumos e pus adesea să aleagă între două variante absurde. Cel mai frecvent se întâlneşte cu una dintre Sfinte, care-i spune: “Dacă o vei lua la stânga te vei căi, dacă o vei lua la dreapta iarăşi te vei căi!” Aici avem de-a face cu o condiţie esenţială, care reflectă foarte bine istoria poporului român. E un alt fel de a spune: dacă te vei duce cu tătarii ori cu turcii te vei căi, dacă te vei alătura austro-ungarilor te vei căi iarăşi. Probabil că nu se putea găsi o expresie mai simplă a fatalităţii alături de care am păşit în istorie ca popor.

Cobe. Pasăre sau fiinţă care prevede nenorociri.

Descântecul. Se mai numea şi bozgoană (cuvânt prezent în special în Transilvania) şi însemna dezlegare printr-un act magic, iar legarea magică a cuiva se numea încântec.

Ielele. Deşi se aseamănă întrucâtva cu Nimfele greceşti sau cu Elfele germanice, Ielele sunt catalogate drept fiinţe supranaturale de o netă originalitate. Celelalte pseudonume ale Ielelor sunt de fapt epitete: Zânioare, Sfinte de noapte, Şoimane, Dânse, Mândre, Izme, Fecioare, Rusalii, Măiestre, Albe şi uneori Hale (de la popularul “alea”). După P. B. Haşdeu Ielele sunt individualizate: Rudeana, Ruja, Trandafira, Păscuţa, Cosânzeana, Orgişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Lemnica, Roşia, Todosia, Săndălina, Ruxanda. Iar la Lovinescu Ielele sunt reduse la trei: Margalina, Savatina şi Rujalina, şi sunt comparate cu Hekatele ceea ce nu pare imposibil în linia tradiţională a mitologiei dacoromane, de după cucerirea Daciei.

În folclorul românesc Ielele sunt văzute ca nişte fete tinere, nemuritoare, voluptoase, însă vindicative şi rele. După unele tradiţii ele zboară (cu sau fără aripi) şi sunt, de regulă, semi-dezbrăcate. Invizibile pentru oameni, pot fi văzute totuşi de către unii dintre ei doar noaptea. Având trupuri mlădioase şi voci fermecătoare sunt considerate excelente dansatoare şi cântăreţe vocale impecabile. Dansul lor specific e hora. Pe locul pe care acestea îşi încing hora nu mai creşte iarba, iar crengile copacilor rămân pârlite ca de flacără.

Sediul Ielelor nu este precizat, ele putând locui în văzduh, în păduri sau peşteri şi deseori se scaldă în izvoare. Principalul lor atribut sunt acţiunile malefice.

Ele îi ridică în vârtejuri pe cei care lucrează în zilele care le sunt consacrate, le sucesc minţile tuturor celor care au călcat pe locul horei lor, sau îi silesc să intre în mijlocul horei, până când rotirea demenţială a acesteia îi determină să-şi piardă minţile.

Ielele îşi joacă hora în poieni rotunde lângă “mărul tufos/ mărul rămuros”. Unii autori au remarcat că hora Ielelor are o semnificaţie centripetă, nu numai de rotire în sens închis, ci şi de constrângere a lumii la o mişcare perpetuă, o împiedicare a acestei lumi de a se risipi într-o mişcare centrifugă (existentă în tendinţa fizică a oricărei rotiri naturale), adică de a se dizolva în nefiinţă.

Rusalcele. Numite şi Rusalii sunt tot un fel de Iele (cu care sunt şi confundate în anumite zone ale ţării), fiice ale lui Rusalin Împărat. Vasile Alecsandri le descrie ca pe nişte zâne rele şi răzbunătoare.

Ştimele. Ştima Apei sau Femeia Gârlei, numită în anumite zone şi Vâlva Apei, e un soi de Rusalka slavă, la fel de înaltă ca şi aceasta, cu păr lung cât statura şi uneori cu coadă de peşte.

Vâlvele. În Munţii Apuseni se împart în două mari categorii: “albe” şi “negre”. Cele din a doua categorie fiind prin excelenţă mutante. Ele sunt văzute ca genii ale compartimentelor naturii şi ca atare sunt denumite atributiv: Vâlva Apei, Vâlva Munţilor, Vâlva zilelor săptămânii, Vâlva Comorii, Vâlva Cetăţii etc.

Sfintele. Sfânta Duminică e o divinitate benefică, ascetică, locuind în cer sau dincolo de Apa Sâmbetei. Sfânta Vineri este o bătrânică slabă, mare iubitoare de animale. Ea îşi testează slujnicele, punându-le să aleagă între mai multe cufere: unele mici, doldora de giuvaieruri şi altele mari, pline cu balauri.

Drăgaicele. Numele de Drăgaică e bulgar. Poporul român însă a pluralizat-o, transformând-o într-un grup de zâne primejdioase, care dansează cu sabia în mână.

Solomonarii. Principalii magicieni din credinţele noastre folclorice sunt Solomonarii, iar solomonăria e un soi particular de masonerie populară, o asociaţie secretă de iniţiere în magia meteorologică. În unele zone se numesc Zgrimniţeşi.

Solomonarul e capabil să organizeze după placul său fenomenele atmosferice, aducând ploaia sau dirijând furtunile şi grindina; ca atare şi vehiculul său aerian este balaurul.

Cel mai fidel portret al Solomonarilor este făcut de Traian German: Solomonarii nu-şi mărturisesc niciodată profesiunea în faţa oamenilor, dar orice sătean îi poate recunoaşte, “căci au o înfăţişare îngrozitoare, cu ochi bulbucaţi, frunte lată şi încreţită, piept lat, trup puternic, statură mijlocie sau mică”, iar “hainele lor sunt numai petice şi foarte murdare, ca de cerşetor”.

Solomonarii se duc la iezere şi de acolo scot balaurii, printr-un descântec, dintr-un “şerpe pe care timp de nouă ani de zile nimeni nu l-a văzut, se naşte un şerpe uriaş care poate şi zbura”.

Surse folclorice, de altfel foarte diferite, arată că selecţia viitorilor Solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu oarecare predilecţie faţă de mediile cu vocaţie: de pildă, cel mai mic dintre 7 fraţi călugări (T. Pamfilie).

Şcoala Solomonărească (Solomonăria) e situată sub pământ sau într-o groapă adâncă, iar “cursurile” durează 7 ani de zile.

Calul Năzdrăvan este un animal fabulos numai în ceea ce priveşte atributele lui, nu şi datorită prezenţei unor elemente fizice neobişnuite (exceptând, rareori, aripile). Deşi prezintă similitudini cu caii din alte mitologii (Pegass în Hellada, Sleinir în Scandinavia, Merani în Caucaz), acest cal magic are o semnificaţie simbolică complexă de transportor de pe acest tărâm în celălalt. Calul Năzdrăvan nu este în mitologia noastră nici totemic, nici sacral, ci e doar prelungirea firească a vitejiei, inteligenţei, ingeniozităţii, moralei şi spiritului justiţiar al lui Făt-Frumos, pe care-l serveşte întotdeauna cu fidelitate şi devotament.

Pasărea Măiastră. Dominantă între păsări, uneori chiar în toată fauna mitologică, Pasărea Măiastră aparţine de fapt Celuilalt Tărâm. Ca regină a păsărilor, ea aminteşte întrucâtva de pasărea Garuda din textele sanscrite, dar de o influenţă directă nu poate fi vorba aici. Trăind în izolare, arătându-se arareori în splendoarea penajului ei cu strălucire multicoloră, ea are o nesecată putere magică şi un scop justiţiar. Uneori apare în ipostaza de pasăre oraculară. Cântecul ei nu răsună decât în singurătate, dar cine are privilegiul să-l asculte, întinereşte spontan.

Există o variantă în care Pasărea Măiastră e numită Andilandi (culeasă de D. N. Popescu) şi descrisă ca fiind o “pasăre măiastră, a cărei cântare întrece toate muzicile pământeşti şi care are darul de a ghici viitorul şi de a citi în inimile oamenilor”; ea “se află în palatul zânelor din Împărăţia Ielelor, spre soare-răsare” şi e, de fapt, tot o zână înaripată, devenită pasăre din cauza unui blestem. Principalele elemente din acest portret corespund nucleului mitic curent, dar altele par însă interpolări de provenienţă cărturărească, poate chiar intervenţii ale culegătorului. Portretul mitic cel mai bine precizat îl găsim în basmul-tip “Pasărea Măiastră”, cules de Petre Ispirescu.

Icoana cu Sf. GheorgheBalaurii sunt principala ipostază teriomorfă a forţelor malefice în tabloul folcloric al lumii. Un balaur, în basmele româneşti, este o reptilă gigantică cu multe capete, uneori şi înaripată, care descinde din fondul comun al mitologiei generale – dragonii existând nu numai în miturile chinezeşti, ci şi în cele scandinave ori greceşti.

Dimensiunile unui balaur sunt variabile între 12-100 de stânjeni, aşa cum variabil este şi numărul capetelor: 3, 7, 9 sau 12. Trupul său e solzos şi arzător, deoarece pe unde trece lasă o dâră de iarbă arsă. Se crede în genere că balaurii locuiesc în iezere sau în puţuri părăsite, în păduri sau în deşert.

Cea mai frecventă formă e cea a balaurului meteorologic, legat, după credinţa curentă, de actul magic al Solomonarilor. După Elena Niculiţă-Voronca, “poporul român crede că balaurul se face din şarpe, cu condiţia ca timp de 7-12 ani acesta să nu fi fost văzut de nimeni şi să nu fi muşcat pe nimeni. Atunci el capătă picioare şi aripi (…) Când iese din pădure, copacii se dau în lături, iar balaurul se ridică în nori. E mare de poate înghiţi şi un copil şi are solzi de peşte, laţi cât palma”.


Zmeii.
Deşi uneori confundaţi cu balaurii, zmeii sunt de fapt foarte diferiţi de aceştia, fiindcă sunt humanoizi, adesea mai mari decât oamenii (cu care au compatibilitate sexuală). Magicieni, zmeii sunt totuşi muritori, dar dispun de forţe fizice supranaturale, cărora li se adaugă însuşirea strategică de a fi mutanţi. Au cai şi organizare statală, iar ca armă principală folosesc buzduganul autodirijat, aducând vag cu comportamentul bumerangului. Caii lor au statură mare, uneori sunt chiar metalici (în Aripă-frumoasă, cules de I. Pop-Reteganul). Zmeii poartă armuri de aur, argint şi aramă, îşi manifestă prezenţa prin diverse fenomene meteorologice şi sunt capabili de zbor sau ascensiuni levitaţionale (Poveste ţărănească, culeasă de P. Ispirescu), în acest caz lăsând în urmă o dâră de foc sau o rază de lumină.

Cele mai cunoscute nume date de moţi zmeilor sunt: Scatolcea, Pogan, Crângu şi zmeoaica Zbârcea, asimilată de regulă Mumei Zmeilor.

Uriaşii sunt mari, vânjoşi, voinici, înalţi de opt stânjeni, cu pasul de un sfert de poştă, cu capul cât trei ocale domneşti sau mare cât o baniţă. Ei pot sta la taifas de la un munte la altul, fiind în stare să se apuce cu mâinile de toartele cerului. Uneori, sunt descrişi ca ciclopi, cu un singur ochi în frunte şi hrănindu-se cu carne de om (mai ales în zona Dunării). De asemenea, e frecvent tipul de poveste cu copilul de Uriaş care aduce acasă în palmă (sau poală) un om cu plugul cu boi, ca pe nişte jucării, iar părinţii îi explică divinatoriu pieirea propriei stirpe şi înlocuirea ei cu fiinţe mărunte. În anumite zone din Oltenia şi Transilvania Uriaşii se mai numesc şi Jidovi.

Căpcăunii, numiţi întâi de către români Căpcâni, sunt nişte mutanţi înspăimântători cu bot de câine.

Striga. Provine din mitologia romană unde e descrisă ca pasăre vampir şi devine în mitologia românească – atunci când e asimilată cu Strigoii – împărăteasa tuturor păsărilor, care abdică în urma unei răscoale provocată de răutatea şi injustiţia ei.

Strigoii, numiţi şi Moroi sau Vâji, şi Strigoaicele, Vâjele, sunt oameni morţi, deveniţi postum un fel de fantome care îşi părăsesc mormintele, de obicei noaptea. Starea de “strigoi” e condiţionată de anumite precedente şi poate fi impusă celor născuţi în ajunul unei mari sărbători, copiilor din părinţi atei sau unor oameni predestinaţi acestei ipostaze postume, de exemplu celor născuţi cu tichie pe piele. Toţi Strigoii sunt malefici şi au ochi răi cu care pot deochea pe oricine. Li se atribuie şi vampirismul. Puterea lor se neutralizează la sunetul buciumului, la cântatul cocoşului şi sub acţiunea unor descântece speciale, mai ales în prezenţa usturoiului.

Iarba fiarelor. Există şi în nomenclatura botanică curentă, dar nu trebuie confundată cu Iarba fiarelor din mitologia românească. Prima creşte pe stânci, e de culoare roşie, sclipeşte noaptea şi înfloreşte în noaptea de Sânziene, pe 24 iunie.

Blajinii. Oameni blânzi, calmi, calzi, care îşi duc traiul cuminte şi “cu minte”. Se aseamănă întrucâtva cu Brahmanii marii blonzi din “Grădinile Fericiţilor“.

Sunt înalţi, au o constituţie atletică şi par mult mai tineri decât sunt. Faţa lor veşnic zâmbitoare are darul de a te linişti de îndată ce o priveşti. Blajinii sau Rohmanii, cum îi mai numesc unii, sunt foarte credincioşi şi nespus de buni la suflet. Îi iubesc pe oameni, dar se roagă în permanenţă pentru sufletele lor, întrucât îi consideră păcătoşi din fire. Blajinii se hrănesc doar cu fructe crude, cu miere, iar de Paştele Blajinilor, în duminica Tomei, mănâncă şi ouăle ajunse în dreptul grădinii lor pe Apa Sâmbetei. Aceste ouă sunt făcute de Dumnezeu special pentru ei, din cojile ouălor aruncate de oameni.

Lecturi recomandate:

“Studii de folklor românesc” de Dr. Aurel Cosma
“Universul mitic al românilor” de Victor Kernbach
“Mitologie românească” de Marcel Olinescu

Sînziana Popescu este creatoarea seriei Andilandi, despre aventurile în Celălalt Târâm ale unor copii "încercaţi" de invidie, egoism sau lipsă de încredere în sine. Dar nu puţini dintre vizitatorii noştri o cunosc şi drept autoare de teatru pentru copii.

Alte pagini semnate de

7 răspunsuri »

  1. […] lui Ispirescu, ale lui Vladimir Colin sau Alexandru Mitru), dar, aşa după cum declaram şi pe site, m-am documentat şi din cărţi de specialitate: “Studii de folklor românesc” de dr. […]

  2. de ce nu spuneti ceva si despre sirene ca se spun in basmele noastre romanesti despre ele sau daca nu se spun sa se spuna ca sunt niste personaje foarte frumoase dupa parerea mea jumate peste jumate fete deosebit de frumoase

  3. Sirenele sunt mai puțin întâlnite sub acest nume în mitologia noastră. Noi, românii, povestim mai degrabă despre vâlvele bălților. Iar în seria Andilandi aceste personaje apar sumar în volumul al II-lea și mai pe larg în volumul III, în care cititorii sunt purtați împreună cu Ana până în castelul lor subacvatic…

  4. Personaje mitologice romanesti – Taramul lui Andilandi…

    Din vieata unui fictionist de centru…

  5. unde sunt ursitoarele :) ?

  6. Ai dreptate. Se pare că Ursitoarele sunt greu de prins. :)

  7. Super!

Lăsaţi un răspuns




Puteți folosi următoarele tag-uri XHTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Utilizatori de Twitter
Vă puteţi introduce datele personale în forma de mai sus sau vă puteţi autentifica cu contul de Twitter apăsând pe butonul de mai jos.