Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Prinţul fermecat

o poveste de Jacob şi Wilhelm Grimm

T T T

A fost odată ca niciodată un împărat care avea mai multe fete, toate frumoase ca nişte zâne. Cea mai mică dintre ele însă era atât de frumoasă că până şi soarele, care văzuse multe, se oprea în loc privind-o şi minunându-se de atâta frumuseţe.

Lângă palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui copac bătrân, se putea zări o fântână. În zilele cu căldură mare, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza lângă fântână, să se răcorească. Şi atunci când începea să se plictisească, scotea dintr-un buzunar o minge de aur, o arunca în sus şi o prindea din zbor, apoi o arunca iarăşi. Acesta era jocul ei de suflet!

Odată însă s-a întâmplat ca mingea să-i cadă tocmai în fântâna cea răcoroasă şi adâncă. Fata de împărat o urmări cu privirea, dar mingea pieri de parcă n-ar fi fost. Iar fântâna era tare adâncă! Atât de adâncă, de nu-i puteai zări fundul.

Ilustraţie cu prinţesa pe fântânăAtunci domniţa începu să plângă-n hohote, neputând în niciun chip să-şi aline amărăciunea. Şi cum plângea ea aşa, numai ce se aude că îi strigă cineva din apropiere:

– Ce ţi s-a întâmplat, domniţă? Plângi că s-ar muia şi pietrele de mila ta!

Fata privi în jur, vrând să afle cine îi vorbise, dar nu văzu decât un broscoi, care tocmai atunci îşi scosese capul bubos din apă şi-o privea cu nişte ochi cât cepele.

– Ah, tu erai, broscoiule! se miră ea. Uite, plâng că mi-a căzut mingea de aur în fântână.

– Nu mai plânge şi şterge-ţi lacrimile! îi zise broscoiul, că am să te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai, dacă-ţi aduc din apă jucăria?

– Orice doreşti, dragul meu broscoi: rochiile mele, pietrele mele nestemate, mărgăritarele, chiar şi coroana de aur pe care o port pe cap, de-o pofteşti cumva!

Broscoiul o ascultă pe gânduri, apoi grăi:

– Nu-mi trebuie nici rochiile, nici mărgăritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur. Dar dacă ai încerca să mă iubeşti, dacă mi-ai îngădui să-ţi fiu prieten şi tovarăş de joacă, să stau lângă tine la măsuţa ta, să mănânc din farfuria ta de aur, să beau din paharul tău şi să dorm în pătuţul tău, dacă îmi făgăduieşti toate astea, cobor în fântână şi-ţi aduc mingea.

– Îţi făgăduiesc, îţi făgăduiesc tot ce vrei, numai să-mi aduci mingea! spuse domniţa. Dar în aceeaşi vreme, fata îşi zicea în sinea ei: „Ce tot îndrugă nerodul ăsta de broscoi! Că doar i-e sortit să se bălăcească în apă cu cei de-o fiinţă cu el şi să orăcaie întruna. Cum poate unul ca el să-mi fie mie prieten?!…”

Cum o auzi pe domniţă făgăduindu-i tot ce dorea, broscoiul intră-n fântână şi, cât ai bate din palme, ieşi iar deasupra apei cu mingea de aur în gură, şi-o zvârli în iarbă. Fata de împărat să sară în sus de bucurie, nu alta, când îşi revăzu jucaria ei dragă.

O ridică şi, fără să îi spună broscoiului un singur cuvânt de mulţumire, o rupse la fugă.

– Stai, stai, nu fugi! striga în urma ei broscoiul. Ia-mă şi pe mine, că nu pot să alerg atât de repede!

Dar în zadar orăcăia broscoiul cât îl ţineau puterile, că fata de împărat nu se sinchisea de el. Şi, cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât fugea mai tare. Îşi uitase cu desăvârşire de bietul broscoi!

A doua zi, domniţa nici nu apucă bine să se aşeze la masă împreună cu împăratul şi cu toţi curtenii, şi nici nu începu să guste ceva din farfurioara ei de aur, că şi auzi deodată nişte paşi lipăind afară, pe scara de marmură.

„Plici-pleosc, plici-pleosc!” răzbătea sunetul înfundat al paşilor. Apoi, după un răstimp, numai ce se pomeni domniţa cu o bătaie în uşă:

– Fată de împărat, tu cea mai mică dintre domniţe, vino de-mi deschide uşa!

Ilustraţie cu prinţesa şi broscoiul la uşăDomniţa alergă într-un suflet la uşă să vadă cine era. Când o întredeschise, îl văzu pe broscoiul bubos ce se proţăpise-n faţa ei. Fata de împărat trânti repede uşa, o luă la fugă înapoi şi se aseză din nou la masă, tremurând toată de spaimă.

Împăratul băgă de seamă că domniţei îi bătea tare inima, mai-mai să-i spargă coşul pieptului, aşa că o întrebă:

– De ce te-ai îngrozit aşa, copilă dragă? Nu cumva ai zărit la uşă un zmeu, care a venit să te răpească?

– Da de unde, tată, n-am văzut niciun zmeu, răspunse fata cu silă în glas. La uşă nu e decât un biet broscoi bubos!…

– Un broscoi? Şi ce vrea broscoiul ăsta de la tine?

– Nu îndrăznesc, tată, să-ţi spun cum a fost!… Ieri, pe când mă jucam lângă fântâna din pădure, mi-a căzut mingea de aur în apă.

Şi, fiindcă plângeam după ea de nu mai puteam, a ieşit din fântână un broscoi şi pocitania asta, cum a făcut, cum n-a făcut, mi-a scos mingea de unde îmi căzuse. Da’ înainte de asta mi-a cerut să îi făgăduiesc că, dacă îmi va aduce mingea, o să legăm prietenie şi o să fim tovarăşi de joacă. Atâta m-a bătut la cap, că i-am făgăduit, ce era să fac! Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că broscoiul şi-ar putea face veacul şi altundeva decât în apă!… Însă acum e afară şi ţine mortiş să vina la mine!

În timpul asta, broscoiul bătea cu înverşunare în uşă şi striga:

– Hai, deschide uşa fată de împărat! Ai uitat cuvântul pe care mi l-ai dat? Ieri, când la fântâna mi te-am ajutat?… Hai, deschide uşa fată de împărat!

Auzind acestea, împăratul grăi:
– Acum, dacă ai apucat să făgăduieşti, ţine-ţi făgăduiala. Du-te şi deschide-i!

Fata se duse să deschidă uşa şi broscoiul sări pe dată pragul în sala împărătească. Apoi se ţinu scai de domniţă până ce ajunse în dreptul scaunului ei. Acolo se opri şi, când fata dădu să se aşeze, glasul broscoiului se auzi poruncitor:

– Da’ pe mine cui mă laşi? Ia-mă lângă tine!

Se codi ea ce se codi, se făcu că nu-l aude, dar împăratul îi porunci să îndeplinească voia broscoiului. Cum se văzu broscoiul pe scaun, gata, ceru să-l urce şi pe masă… Apoi, dintr-o săritură se pofti singur între farfurii şi de-acolo ceru:

– Ia trage farfuria mai aproape, să mâncăm amândoi din ea!

Ilustraţie cu familia prinţesei la masă

Biata copilă se văzu astfel silită să facă aşa cum îi cerea broscoiul, cu toate că îi era tare scârbă. Broscoiul mâncă cu mare poftă, dar fetei de împărat i se opreau îmbucăturile în gât.

La sfârşitul mesei, broscoiul zise:

– M-am ospătat cum se cuvine, dar mă simt ostenit rău. Du-mă în odăiţa ta şi fii bună de mă culcă în aşternuturi de mătase. Altfel nu mă pot odihni!

Domniţa începu să plângă: tare se mai temea de broscoi! De frică şi de silă, nu îi venea nici măcar să-l atingă, că avea o piele umedă şi rece ca gheaţa. Şi când te gândeşti că de aici înainte trebuia să doarmă cu el, în pătuţul ei curăţel şi frumuşel…

Tare ar mai fi vrut să se împotrivească, dar împăratul se supără şi îi zise:

– Când te-ai aflat la necaz, ţi-a plăcut să te bucuri de ajutorul broscoiului! Iar acum crezi că se cade să îl dispreţuieşti, nu-i aşa?!… Nu-ţi mai face plăcere tovărăşia lui!

Ilustraţie cu broscoiul transformat în prinţNemaiavând încotro, domniţa apucă broscoiul cu două degete şi, ducându-l cu ea sus, îl zvârli într-un ungher al iatacului. Dar când dădu să se întindă şi ea în pat, broscoiul sări până aproape de marginea patului şi îi strigă de-acolo, de jos:

– N-ai auzit că-s ostenit rău?! Vreau să dorm şi eu la fel de bine ca şi tine. Ia-mă sus în pat, că de nu te spun împăratului!

Domniţa se făcu foc şi pară când îl auzi cum o ameninţă. Îl ridică de jos, de unde se oţăra la ea, şi-l izbi cu toată puterea de perete strigându-i:

– Na, ce ţi-a trebuit, broscoi bubos! Acu’ ai şi tu linişte, am şi eu!

Dar ce să vezi? De îndată ce căzu jos, broscoiul se prefăcu într-un fecior de împărat, de îţi era mai mare dragul să îl priveşti.

Acesta îi povesti domniţei cum fusese blestemat de-o vrăjitoare rea să se prefacă în broască şi că nimănui, în afară de dânsa, nu i-ar fi stat în putinţă să-l scape de sub povara cea grea a blestemului.

Ilustraţie cu Heinrich şi prinţulDupă ce împăratul îşi dădu încuviinţarea ca tânărul crai s-o ia de nevastă pe fiica sa, tinerii hotărâră ca a doua zi să pornească împreună spre regatul feciorului de împărat. Când se treziră din somn, în revărsatul zorilor, băgară de seamă că la poartă îi aştepta o caleaşcă trasă de opt cai albi, împodobiţi cu pene albe de struţ şi având hamuri cu totul şi cu totul de aur. Iar în spatele caleştii şedea Heinrich, sluga credincioasă a feciorului de împărat.

Într-atât se întristase sluga asta credincioasă că stapânul său fusese prefăcut în broască, încât umblase năuc o vreme şi, de teamă ca nu cumva să-i plesnească inima de durere, şi-o strânse în trei cercuri de fier.

Caleaşca aştepta la scara palatului să-l ducă pe tânărul crai şi pe aleasa inimii lui în împărăţia părintească.

Heinrich cel credincios, care pregătise totul după cum cerea cuviinţa, îi ajută pe amândoi să urce în caleaşcă, apoi se urcă şi el în locul din spate. Şi inima îi tresălta de bucurie că îi fusese dat să-şi revadă stapânul.

Merseră ei o bucată bună de drum şi numai ce auzi feciorul de împărat o trosnitură înapoia lui, de parcă s-ar fi rupt ceva. Şi cum nu-şi putu da seama ce era, îi strigă slujitorului său:

– Heinrich, auzi trosnitura? Nu cumva s-a rupt trăsura?

Iar Heinrich se grăbi să răspundă:

Fii stăpâne liniştit,
Ia, un cerc ici a plesnit,
Ce-mi ţinea inima strâns,
Să nu mor de-atâta plâns;
Ca un biet broscoi erai,
Şi sub vraja grea zăceai…

Şi se auzi trosnind încă o dată şi apoi încă o dată… Iar feciorul de împărat din nou crezu că trosneşte caleaşca şi că e gata să se rupă. Dar nu caleaşca se rupea, ci cele două cercuri de fier care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie că stâpânul său scăpase de sub urgia blestemului şi că era acum fericit, cu aleasa inimii lui.

Etichete:
Jacob şi Wilhelm Grimm

reprezintă cel mai cunoscut cuplu de autori de poveşti pentru copii. Jacob (1785-1863) a fost filolog şi jurist, asemenea fratelui său mai mic, Wilhelm (1786-1859).



Alte pagini semnate de

Comentarii

Fii primul care comentează!

Lasă un răspuns

wpDiscuz