Celor care au văzut filmulețul făcut după Cronicile din Narnia, dar n-au încercat încă niciunul dintre cele șapte volume oferite de Editura Rao, le recomand să înceapă cu începutul: cu Nepotul Magicianului. Mai precis cu ce s-a „întâmplat” înaintea filmului. Nu numai pentru că îmi place mie s-o iau cronologic, ordonat, ci pentru că ar fi păcat să nu asistați, împreună cu prichindelul vostru, la nașterea lumii în care producătorii filmului vă invită, atât de insistent, să intrați. Ar fi păcat să nu aflați cum a început totul și mai ales de ce…
Și pregătiți-vă de un dublu câștig! Puiul vostru va avea parte de o aventură incitantă și plină de umor. Iar voi vă veți trezi, la propriu, din nou copii. Cel puțin asta am simțit eu atunci am început să răsfoiesc volumul cu pricina, după care n-am mai fost în stare să-l las din mână. Cum nu citisem cartea, copil fiind, am încercat să fac diverse analogii, cu „Alice în Țara Minunilor„, cu „Peter Pan în grădina Kensington” ori cu alte comori la care reușisem să ajung în acea vreme. Nici acum nu sunt în stare să încadrez „academic” ori, dacă vreți, „științific” cartea lui C.S. Lewis, dar sunt convinsă că face parte din aceeași mare familie: din lumea fără egal a poveștilor copilăriei mele. Citind-o, m-am simțit de parcă aș fi mâncat una dintre prăjiturelele lui Alice, dar în loc să mă micesc, am întinerit brusc.
Mai întâi de toate, m-a încântat umorul de-a dreptul delicios, tipic englezesc aș zice, al lui Lewis. M-a uimit lipsa de preocupări pentru structură (cartea pare a fi scrisă în joacă, în urma unui „workshop” făcut cu nepoții lui), și i-am invidiat libertatea de mișcare, obișnuită doar marilor condeie. Eu zic că merită să faceți o încercare. Mititelul vostru de 9-12 anișori o va aprecia cu siguranță, indiferent dacă se va căzni s-o citească singurel ori îi va fi citită ca bonus, în așteptarea lui Moș Ene.
