Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte

o poveste de Petre Ispirescu

T T T

Lupta lui Făt-Frumos cu Scorpia

Lupta lui Făt-Frumos cu Scorpia. Ilustrație de Sînziana Popescu.

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele, de când se băteau urșii în cozi și se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se, de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești, de când scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare și o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși, și, voind să aibă copii, au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta, au umblat pe la vraci și filosofi, ca să întrebe stelele și să le ghicească dacă vor putea face copii, însă zadarnică le-a fost truda. În sfârșit, auzind că într-un sat din apropiere trăiește un unchiaș dibaci, împăratul și-a trimis slugile să-l cheme la palat. Însă acesta le răspunse trimișilor că „cine are trebuință, să vină la dânsul”. Așa că s-au sculat împăratul și împărăteasa și, luând cu dânșii vreo câțiva boieri mari, ostași și slujitori, s-au dus la unchiaș acasă. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întâmpine și le-a zis:

– Bine ați venit sănătoși! Dar ce umbli să afli, împărate? Dorința pe care o ai îți va aduce întristare!
– Eu am venit să te întreb asta, zise împăratul, dacă ai să-mi dai ceva leacuri care să ne ajute să avem copii.
– Am, răspunse unchiașul, dar numai un copil veți avea. El va fi Făt-Frumos și drăgăstos, dar n-o să aveți parte de el.
Luând împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat și peste câteva zile împărăteasa a rămas grea. Toată împărăția și toată curtea și toți slujitorii s-au bucurat de această întâmplare.

Mai înainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă.
– Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ți-oi da împărăția cutare sau cutare. Taci, fiule, că ți-oi da de soție pe cutare sau cutare fată de împărat.
În sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise:
– Taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Atunci, copilul tăcu și se născu. Slujitorii vestiră sosirea lui pe lume cu surle și trâmbițe și în toată împărăția se ținu o petrecere ce dură o săptămână întreagă.
Pe măsură ce copilul creștea, se făcea tot mai isteț și mai îndrăzneț. Îl dădură pe la școli și filosofi, și toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an el le deprindea într-o lună, astfel încât împăratul murea și învia de bucurie. Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot trist și dus pe gânduri. Iar ziua în care copilul împlini cincisprezece ani și împăratul se afla la masă cu toți boierii și slujbașii împărăției și chefuiau, Făt-Frumos se sculă și zise:
– Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naștere.

Auzind aceasta, împăratul se întristă foarte tare și îi zise:
– Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru nemaiauzit? Și dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
– Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai, atunci sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut.
Atunci toți boierii și împăratul căzură în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii:
– Tatăl tău e bătrân, așa că te vom ridica pe tine în scaun și-ți vom aduce ca soție cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare.

Dar n-a fost cu putință să-l convingă. Rămase statornic ca o piatră în vorbele lui, iar împăratul, dacă văzu și văzu că n-are încotro, îi dădu voie să plece și puse la cale să-i gătească merinde pentru drum și toate cele de trebuință.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. Cum punea mâna și apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, însă toți caii căzură. În sfârșit, tocmai când era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd și, zărind într-un colț un cal răpciugos și bubos, se duse și la dânsul. Dar când puse mâna pe coada lui, el își întoarse capul și zise:
– Ce poruncești, stăpâne? Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai pună mâna pe mine un voinic.

Și înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise:
– Ca să-ți îndeplinești dorința, trebuie să-i ceri tatălui tău paloșul, sulița, arcul, tolba cu săgețile și hainele pe care le purta el când era flăcău, iar pe mine să mă îngrijești cu mâna ta timp de șase săptămâni și orzul să mi-l dai numai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile acestea, împăratul l-a chemat pe vătaful curții și i-a dat poruncă ca să-i deschidă toate lăzile cu haine spre a-și alege fiul său pe acelea care îi vor fi de trebuință. După ce răscoli trei zile și trei nopți, Făt-Frumos găsi, în sfârșit, în fundul unei lăzi vechi, armele și hainele tatălui său de când acesta fusese flăcău, însă erau foarte ruginite. Se apucă să le curețe de rugină cu mâna lui și, după șase săptămâni, izbuti să le facă să lucească ca oglinda. Totodată îngriji și calul, precum îl rugase acesta.

Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sunt bine curățate și pregătite, odată se scutură el și toate bubele și răpciuga căzură de pe dânsul și rămase întocmai cum îl fătase maică-sa, un cal gras, trupeș și cu patru aripi. Văzându-l Făt-Frumos cât se făcuse de frumos, îi zise:
– De azi în trei zile plecăm!
– Să trăiești, stăpâne! Sunt gata chiar de azi, de poruncești! îi răspunse calul.

A treia zi de dimineață, toată curtea și toată împărăția era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloșul în mână, călare pe calul pe care și-l alesese, își luă ziua bună de la împărat, de la împărăteasă, de la toți boierii mari și mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții, care, cu lacrimi în ochi, îl rugau să renunțe la călătoria aceea, ce-l putea duce la pieire, dar el, dând pinteni calului, ieși pe poartă ca vântul. Și după dânsul o luară, tot ca vântul, carele cu merinde, cu bani și vreo două sute de ostași, cărora le poruncise împăratul să-l însoțească.

După ce trecu hotarele împărăției tatălui său și ajunse în pustietate, Făt-Frumos își împărți toată avuția ostașilor și, luându-și ziua bună și de la dânșii, îi trimise înapoi, oprindu-și pentru el merinde numai atât cât putu duce calul. Și apucând calea către răsărit, se duse, se duse, se duse, trei zile și trei nopți încheiate, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde erau o mulțime de oase de oameni.

Stând să se odihnească, îi zise calul:
– Să știi, stăpâne, că aici suntem pe moșia Gheonoaiei, care e atât de rea, încât nimeni nu-i calcă pământurile dacă-i este dragă viața. Cândva a fost și ea femeie ca toate femeile, dar a ajuns-o blestemul părinților pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, și a prefăcut-o în Gheonoaie. În clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea pe care o vezi înaintea noastră, o vei întâlni venind să te prăpădească. E grozav de mare, dar să nu te sperii. Fii gata ca să o ochești cu arcul, iar paloșul și sulița să le ții la îndemână, ca să te poți sluji de ele când va fi nevoie.

A doua zi, când se revărsau zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înșeuă calul, iar chinga o strânse mai bine decât în alte dăți, apoi porniră. Când, dintr-odată, auziră o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
– Ține-te, stăpâne, că iată se apropie Gheonoaia!
Și când venea ea, nene, dobora copacii, așa de iute mergea. Calul se urcă ca vântul deasupra ei, iar Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. Însă, când era gata s-o lovească cu a doua săgeată, ea îi zise:
– Stai, Făt-Frumos, că nu-ți fac nimic! Să-ți trăiască năzdrăvanul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, că de nu era el, te mâncam fript. Acum însă iată că m-ai mâncat tu pe mine. Să știi că până azi niciun muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aici. Cei câțiva nebuni care s-au încumetat s-o facă de-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.

Apoi, se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia îl omeni pe Făt-Frumos ca pe un oaspete de seamă. Dar pe când se aflau la masă, Gheonoaia gemea de durere, așa că Făt-Frumos îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc și i se vindecă pe dată. Gheonoaia, de bucurie, îl rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete pe care le avea, toate frumoase ca niște zâne. Însă el îi spuse curat ce căuta, iar atunci ea îi zise:
– Cu calul pe care îl ai și cu vitejia ta, cred că ai să izbutești.
După trei zile, se pregătiră de drum și porniră. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă să-i ajungă, dar, când trecu peste hotarele Gheonoaiei, dădu de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el îl întrebă pe cal:
– De ce este iarba pârlită?
Și calul îi răspunse:
– Aici suntem pe moșia Scorpiei, soră cu Gheonoaia. Dar de rele ce sunt, nu pot trăi la un loc, doar blestemul părinților le-a ajuns și din pricina aceasta s-au prefăcut în lighioane, așa precum le vezi. Vrăjmășia lor e groaznică, căci vor să-și răpească una alteia pământurile. Când Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa și, vrând s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut. Ea este mai rea decât Gheonoaia și are trei capete.

A doua zi se pregătiră și porniră. Deodată, auziră un urlet și o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
– Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripțuroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pământ și vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute. Dar calul țâșni deasupra ei, iar Făt-Frumos o săgetă și îi zbură un cap. Când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi să o ierte, că nu-i face nimic.
Scorpia îl ospătă și ea pe Făt-Frumos, și mai și decât Gheonoaia, iar el îi înapoie capul retezat de săgeată, ce i se lipi la loc, și după trei zile plecară mai departe.

Trecând și peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră și iar se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp plin de flori, unde era mereu primăvară. Fiecare floare era deosebită și avea un miros dulce, de te îmbăta. Trăgea un vântișor care abia adia. Aici se opriră ei să se odihnească, iar calul îi zise:
– Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne, dar mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare. Și dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm și de dânsa, apoi suntem voinici. Mai înainte, de aici este palatul în care locuiește Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Aceasta este înconjurat de o pădure deasă și înaltă, unde stau fiarele cele mai sălbatice din lume. Zi și noapte ele păzesc cu strășnicie palatul și sunt foarte multe. Cu dânsele nu este chip să ne luptăm, deci ca să trecem prin pădure e peste poate. Însă noi va trebui să ne silim, dacă vom putea, să sărim pe deasupra pădurii.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iar. Atunci calul, ținându-și răsuflarea, zise:
– Stăpâne, strânge chinga cât poți de mult, încalecă și să te ții bine și în scări, și de coama mea.

Făt-Frumos se urcă, făcură probă, și într-un minut fură aproape de pădure.
– Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarelor pădurii și sunt adunate toate în curte. Să trecem!
– Să trecem, răspunse Făt-Frumos, și Dumnezeu să se îndure de noi!
Zburară și văzură palatul strălucind atât de tare, încât la soare te puteai uita dar la dânsul ba. Trecură pe deasupra pădurii și, tocmai când erau să se lase în jos spre scara palatului, Făt-Frumos atinse cu piciorul vârful unui copac și, deodată, toată pădurea se puse în mișcare. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; și de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci așa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădeau negreșit.

Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea, căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Stăpâna era o zână înaltă, subțirică și frumoasă nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dar ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
– Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauți pe aici?
– Căutăm, zise el, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
– Dacă asta căutați, aici este.

Atunci Făt-Frumos descălecă și intră în palat. Acolo găsi încă două femei, surorile cele mai mari. El începu să mulțumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie, iar ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută și numai în vase de aur. Calului îi dădură drumul să pască pe unde va voi dânsul, câci îi făcuseră deja cunoscuți tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aici înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse șezând tot singure, iar el primi cu bucurie, căci tocmai asta și căutase.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alții, el își spuse istoria și ce păți până să ajungă la dânsele, iar nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. La însoțirea lor, stăpânele casei îi dădură voie să meargă prin toate locurile din jur, pe unde își dorea el, numai pe o vale, pe care i-o și arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de dânsul. Și-i și spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

Făt-Frumos petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca atunci când venise acolo. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palatul aurit, trăia în pace și în liniște cu soția și cumnatele sale, se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului, ca un fericit. Ieșea adesea la vânătoare, dar, într-o zi, se luă după un iepure, dădu o săgeată, dădu două și nu-l nimeri. Supărat, alergă după el și dădu și cu a treia săgeată, cu care îl nimeri. Însă, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurele, se întorcea acasă. Când, ce să vezi dumneata? Deodată, îl apucă un dor greu de părinți. Nu cuteză să le spună asta femeilor măiestre, dar ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.
– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
– Am trecut, dragele mele, fără să fi dorit să fac asemenea neghiobie. Și acum mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei, dar nici pe voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi și n-am să mă plâng de vreo mâhnire. Mă voi duce să-mi mai văd o dată părinții și apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
– Nu ne părăsi, iubitule! Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani, și chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce! Rămâi cu noi, căci ne șoptește gândul că vei pieri.

Dar toate rugăciunile celor trei femei, precum și ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul, care-l usca pe de-a-ntregul. În cele de pe urmă, calul îi zise:
– Dacă nu vrei să mă asculți, stăpâne, orice ți se va întâmpla, să știi că numai tu ești de vină. Am să-ți spui o vorbă, și dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi.
– Primesc, zise el cu toată mulțumirea, spune-o!
– Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, de vei voi să rămâi măcar un ceas, să te las jos și eu să mă întorc de grabă.
– Așa să fie, zise el.

Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând, cu lacrimi în ochi. Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei, dar acolo găsiră niște orașe. Pădurile se schimbaseră în câmpii. Făt-Frumos îi întrebă pe unii și pe alții de Scorpie și de locuința ei, dar i se răspunse că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se despre asemenea fleacuri.
– Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici. Și zicea tot ce știa.
Locuitorii râdeau de el, ca de unul ce vorbește-n dodii ori visează cu ochii deschiși, iar el, supărat, pleca înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albiseră.

Ajungând la moșia Gheonoaiei, întrebă ca și la moșia Scorpiei, și primi aceleași răspunsuri. Nu se putea dumiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iar se supără, apoi porni cu barba albă până la brâu, simțind că îi cam tremurau picioarele, până când ajunse la împărăția tatălui său. Aici alți oameni, alte orașe, iat cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoscu. În cele mai de pe urmă, ajunse la palatul în care se născuse. Cum se dădu jos, calul îi sărută mâna și îi zise:
– Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă poftești să mergi și tu, încalecă degrabă!
– Du-te sănătos, că și eu nădăjduiesc să mă întorc curând.
Calul plecă precum săgeata de iute.

Văzând palatul dărăpănat, cu buruieni crescute printre ruine, oftă și, cu lacrimi în ochi, încercă să-și aducă aminte cât era odată de luminat acest palat și cum și-a petrecut copilăria în el. Îi dădu ocol de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i amintea de cele trecute. Văzu grajdul în care găsise calul, apoi coborî în pivniță.

Căutând într-o parte și în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât o ladă hodorogită, o deschise, dar nu găsi nimic în ea. Însă când ridică capacul, un glas firav îi șopti:
– Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în cutie, iar el căzu mort și îndată se și prefăcu-n țărână.
Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră povestea așa.

* * *

Un basm cules de Petre Ispirescu și re-editat pentru andilandi.ro.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Etichete: ,
Petre Ispirescu (1830-1887) a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român. În rândul copiilor, părinților și bunicilor este însă cunoscut mai ales datorită activității sale de culegător de basme populare românești pe care le-a repovestit cu un har remarcabil.

Alte pagini semnate de

Comentarii

Fii primul care comentează!

Lasă un răspuns

wpDiscuz