Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Mortul viu la hotarul dintre viaţă şi moarte

de Emilia Tomescu

De-a lungul istoriei, pretutindeni în lume, imaginarul morţii şi al destinului morţilor se exprimă şi capătă formă în cele mai diverse moduri: de la simplul vis la viziunea extatică, de la puterea şamanilor în transă de a călători în lumea de dincolo la aceea a fiinţelor de excepţie precum sfinţii, care învie morţii sau vindecă, de la cultul strămoşilor la şedinţele contemporane de spiritism şi de la experienţa necromanţilor de odinioară la aceea actuală, a martorilor unor apariţii neaşteptate ale defuncţilor…

Indiferent de natura locurilor în care îi aşează moartea, de oriunde se crede că ei s-ar mai putea manifesta, ceea ce numim în mod obişnuit „credinţa în strigoi” este prezentă pretutindeni, deci şi la noi. Şi, din imaginarul morţii, ea este forma care ne interesează. [1]

Apariţiile de fantome, stafii, strigoi şi alte spirite aparţin unei lungi tradiţii de credinţe care se sprijină pe doi parametri: pe de o parte pe postulatul nemuririi sufletului, iar pe de alta parte pe un corpus de povestiri de experienţe care fac dovada acestui postulat. Folclorul fantomei, stafiei, strigoiului trebuie văzut ca o credinţă vie, complexă, difuză şi actuală, bazată pe evidenţa empirică nu numai a unei lungi tradiţii de povestiri autentice, ci mai ales a unor experienţe trăite aici şi acum, cărora nimic nu ne autorizează să le negăm realitatea, oricare ar fi natura lor. [2] Avem de a face cu o formă de cult al morţilor.


Abstract

The tradition of the living dead or the undead is still present in the villages of Romania. It comes from long ago and represents part of the cult of the ancestors. The „strigoi” or „moroi” as they are called, cannot die properly. They are punished not to find rest because of breaking moral rules. As a result, they come back and trouble their relatives (by causing sickness or even death) as long as their body is not found. The ritual used to solve the case of such a spirit consists of finding the grave of the living-dead with the help of an animal – usually a horse – that has to jump over it. When the animal refuses to jump, the relatives are sure the grave belongs to the one they are looking for. The next step is to dig up the corpse and take it out, cut it, take its heart and burn it – usually drinking its ashes in the family. Then the corpse is cut into pieces or taken out of the village and buried somewhere else, out of the border of the cosmos represented by the village.

The belief in the immortality of the soul is at the basis of this tradition. It is mixed with the belief in the ethical component of our life. This tradition also includes the belief in the multiple plans of Reality and, of course, as a consequence, the multiple ways of perceiving them. The very modern theory of the included „third” is also present in such archaic mentality – part of the heritage that our people has preserved from its ancestors. The pagan elements are mixed with the Christian ones in a coherent and complex set of the liminal rituals.

We live in the 3rd millennium and modern science speaks about multiple kinds of logic. The traditional mentality reflects one or more of such levels.

 


Niciunde morţii nu încetează cu totul să existe, niciunde moartea, distrugând o viaţă, nu şterge amintirea acestei vieţi din memorie… De altfel moartea nu distruge, ea încheie pur şi simplu ceva. La fel cum corpul fizic nu dispare, ci se integrează în ceea ce îi supravieţuieşte (pământ, apă, cenuşă), amintirea celui plecat rămâne în memoria familiei, a comunităţii în care a trăit. Un om nu dispare fiindcă a murit: contactul cu el se păstrează deoarece „moartea unei singure persoane nu formează un singur eveniment, ci tot atâtea evenimente diferite câte relaţii avea defunctul; tovarăşul de viaţă, rudele, fiecare dintre copii, fiecare prieten, duşman poate, tot atâtea legaturi originale şi unice rupte în aceeaşi clipă…” [3]

Misterul legăturii se adaugă misterului fiinţei. Deci ceea ce rămâne este legătura – de aici încolo, ea predomină în felul în care ne raportăm la cei morţi, plecaţi, la fantome, strigoi, stafii. Dintre fantomele sau spiritele prezentului, morţii buni, spiritele bune, cele ale membrilor familiei şi ale apropiaţilor sunt figurile supranaturale cele mai acceptate. Aceste spirite bune care se reîntorc pur şi simplu din afecţiune, sunt asimilate cu un anumit mod de a muri, fără zbucium, fără teamă. „Moartea nu-l ia pe înţelept pe nepregătite, el este mereu gata de plecare.” [4]

Pe de altă parte, fantomele zbuciumate aparţin celor morţi prea timpuriu şi fără de veste, în general în urma încălcării unor norme. În tradiţia românească, alături de strigoi care pot fi vii sau morţi, lista duhurilor, a spiritelor neliniştite, care se manifestă în lumea noastră şi care au efect malefic asupra celui care le întâlneşte, este lungă şi bogată în nuanţe cuprinzând: strigoiul, strigoaica, şişcoiul, moroiul – moroaica, muroaica, vârcolacul, cel-rău, vampirul, strigonul, strigoana, strigele, moroanele, vidma, crâsnicul, Mama Pădurii, Moşul-Codrului, Samca, Zmeul, Zburătorul, Stafia, Brehnele, Ielele ş.a.

Strigoiul face parte din acest grup de spirite supranaturale şi acţionează în registrul maleficului. El denumeşte un duh rău întrupat în omul viu sau mort în urma încălcarii unor norme. „Cine face rău pe lumea asta, rău găseşte pe lumea cealaltă.”[5] Dacă în viaţă a fost agresiv, dupa moarte devine agresiv şi deoache, omoară mai întâi neamurile şi apoi şi străini. Trecerea hotarului dintre viaţă şi moarte este continuă până la distrugerea strigoiului.

O vedere cu manastirea Gura Humorului

Strigoii vii se recunosc dupa anumite însuşiri sau semne: îşi părăsesc trupul noaptea şi fac rele, „blăstămăţii”, împreună cu duhurile rele; deoache; nu suportă usturoiul, ceapa şi tămâia; în preajma Sfântului Andrei dorm afară, au coadă, provoacă secetă, inundaţii şi alte neajunsuri şi pagube. Strigoii morţi produc şi ei rautăţi şi pagube deoarece duhul rău intră în ei. Ei reprezintă categoria celor ce „nu mor bine”. Dintre măsurile de prevedere pentru împiedicarea transformării în strigoi amintim: astuparea orificiilor cu tămâie, pietricele, mei, usturoi etc. Pentru ca să nu mai poată răsufla, „să nu mai poată auzi sfaturile Necuratului, să nu mai vadă pe Diavol, să nu mai poată spune Diavolului numele neamurilor sale”. [6] De asemenea, li se leagă picioarele, li se înţeapă inima etc. Aceste măsuri au în vedere împiedicarea mortului de a mânca inimile oamenilor, provocându-le moartea. Strigoii morţi devin activi trecând din moarte la viaţă, în timpul nopţii, mai ales când este lună nouă. Activitatea malefică a strigoilor morţi poate să înceapă după 9 zile, 40 zile, 6 luni, 7 ani de la deces în timp ce strigoii vii sunt activi oricând. Strigoii acţionează de obicei în grup – se bat, dansează, atacă. Ei se pot transforma în animale (iezi, pisici, câini, şobolani, purcei, ogari, lupi) primind astfel numele de pricolici sau tricolici (din copiii născuţi din flori)[7]. Transformarea în animale, „dându-se de trei ori peste cap”, face posibilă trecerea altui hotar, cel dintre uman şi neuman.

Multe elemente din folclorul acestor spirite malefice reflectă nevoia unei ordini morale în obştea sătească – nevoia lucrului bine făcut cât şi nevoia de a respecta sărbatorile şi în general tradiţiile. „Mai înainte, oamenii aveau multe de îndurat din pricina tricolicilor. Aceştia erau oameni în carne şi oase, care atunci când îi apuca un fel de ducă-se-pe-pustiu, umblau din casă în casă şi unde găseau vreo fată mare ce nu-şi dereticase lucrurile punându-le cu gura în jos, o mâncau”. [8]

Strigoii practică bătăi rituale ca nişte jocuri, mai ales în noaptea de către sărbătorile mari. „Prin Ardeal se spune că strigoii se duc prin văzduh la un munte, călări pe câte o lopată. Ei sunt în trupurile lor. Acolo dau de Mamonul lor – căpetenia strigoilor.”[9] Sau: „Mai pretutindeni se spune că înainte de a merge la locul de întâlnire, strigoii umblă prin sate şi adună limbile de la meliţe, meliţuice şi meliţoaie. Cu acestea, strigoii se adună pe haturi sau hotaruri de moşii şi sate, şi acolo se iau la bătaie. Prin unele parţi se zice că se bat cu săbiile prin codri şi locuri tăinuite, pe la răscrucile drumurilor sau împrejurul unui foc.” [10] Lupta se dă între draci şi strigoi sau între strigoii vii şi cei morţi. Totul este ritualizat, astfel că atunci când încep unii zic „usturoiul roşu”, iar când încetează, ceilalţi zic „usturoiul alb”. Lupta încetează când cântă cocoşii. În timpul luptei, formula folosită de toţi este „Dau, dar nu tai”. [11] Vezi jocurile rituale din carţile cu Harry Potter.

Venirea strigoilor morţi pe la casele lor, pe unde au trăit, nu este întotdeauna însoţită de primejdii. Dacă sunt lăsaţi în plata lor – ca şi ielele – strigoii, uneori nu sunt primejdioşi, dimpotrivă, întrucât puterea strigoilor este foarte mare, ei pot ajuta cu cine ştie ce daruri pe un drumeţ ca acela: „Un om venea c-un sac de mălai de la moară, când vede o horă de strigoi nu departe de dânsul.

– Să vă crească jocul! – le ură trecătorul.
– Şi ţie să-ţi crească mălaiul! – îi răspunseră strigoii jucăuşi.

Şi de atunci, într-adevăr, mălaiul din sacul omului nu s-a mai ispravit, pănă când n-a făcut greşeala şi a spus femeii care-l tot ispitea, taina acestei minuni”. Altul a primit în dar graiul animalelor: „Şi i-a suflat în gură limbile păsărilor şi ale tuturor lighioanelor din lume, dar a zis că de o spune cuiva secretul lăsat, moare”. [12] Vedem din nou cum accesul la puterile supranaturale pe care le au strigoii le facilitează trecerea unui nou hotar – cel al puterii de comunicare cu celelalte vieţuitoare, putere pe care o pot dărui.

Strigoii/moroii pot fi „hărţăgoşi şi buclucaşi”. Ei fură bucatele după îndemnul diavolilor, îi împiedică pe oameni la „pornitul plugului”. Ei sunt unele din cele mai primejioase duhuri pentru om, şi mai ales pentru neamurile lor; ei sug rudelor şi cateodată şi streinilor sângele din inimă, altora le mănâncă ficaţii sau rărunchii… „Unora le trag sufletele pe fereastră”. [13] Ei omoară oameni şi animale; boala uneori n-are leac până nu se gaseşte moroiul şi nu se dezgroapă şi nu se distruge. Ei au fost cei care „în viaţă au fost juruiţi Necuratului, au fost vrăjitori sau răi la inimă, pizmaşi, duşmănoşi şi pe sub care au trecut un câine sau o pisică, când erau morţi. Ei au coadă, deoache şi, după moarte, se arată în vis ba chiar şi aievea”. [14] Ei apar şi dispar dupa bunul plac şi se pot face nevazuţi într-o clipă.

Remediul cel mai comun când se constată un deochi este descântatul. Se descântă celor bolnavi „în trei zile, de trei ori, cu trei fire de busuioc şi cu un ou ouat de o găină neagră, într-o sâmbătă, pe la asfinţitul soarelui. Se descântă la capul bolnavului”. [15] Dacă cineva e bolnav şi se duce la doctor, o dată, de doua ori,- ce mai zice doctorul: Mai duceţi-vă şi pă la babe! Aşa că-i zice: Hai la cutare să-i descântăm!” [16 – vezi descântecele de la pag 7]

Strigoiul trebuie să mănânce în fiecare noapte un om dacă este posibil. El nu putrezeşte. Are acces la supranatural şi suprafiresc. El, mortul-viu, este liber să treacă hotarul dintre viaţă şi moarte (multiple hotare şi limite) în permanenţă. „Strigoiul, când e mort, e roş la faţă. El nu putrezeşte niciodată; nici nu e mort, ci numai se face. Iese din mormânt, noaptea, pe la 11 ceasuri, şi umblă până la 1 ca să sugă sângele oamenilor”. [17]

El poate fi oprit sau intimidat prin semnul crucii şi prin rugaciune (deci prin apelul la o autoritate superioară – cea divină). „La oamenii care seara, la culcare, şi-au facut cruce şi s-au rugat lui Dumnezeu, nu puteam intra, c-aveau păzitori, dar în casa în care am intrat, nimeni n-avusese grija să spuie rugăciuni.

– Şi pe acei oameni nu-i putea nimeni învia?
– S-ar putea, numai dacă le-ar da cineva cu sânge din acesta (din cană) pe sub nas. Altfel nu!

Atunci cocoşii au cântat şi strigoii au pierit. Omul a mers de i-a înviat pe toţi din casă. Nu se cunoştea de unde subseră strigoii, decât doar ca nişte urme de unde pişcă puricii!” [18]

Povestirile cu strigoi conţin în mod frecvent elemente fantastice, caracteristice basmului. Unele relatări sunt dezvoltate în povestiri care au chiar calitaţile unor basme. Strigoii se fac nevăzuţi. Ei călătoresc cu viteza gândului, uneori pe un cal năzdrăvan. Sunt nemuritori. Având puteri supranaturale ei pot vrăji pe cei pe care îi întâlnesc. „Au mers cât au mers pe pământ, apoi s-au ridicat amândoi (fata şi strigoiul) în vazduh, şi s-au dus peste sate, peste păduri, de nu ştiau în ce lume se afundă, până au ajuns pe un câmp. Acolo, dacă au ajuns, s-au slobozit amândoi în jos, iar calul s-a prăpădit de dinaintea ochilor lor, şi ei amândoi au rămas pe pământ… După ce fata şi-a venit în fire, s-a pornit să vie acasă la tat-său. Şi a trebuit să vie 7 ani de acolo de pe câmp, şi până la casa ei; aşa de departe a dus-o flăcaul (strigoi) în căteva clipe”. [19]

Povestirile despre strigoi conţin numeroase elemente de magie: între femeile vrăjitoare şi strigoaice nu se face o diferenţă prea mare. Strigoaicele fură mana câmpurilor, luând întâia brazdă ce-o răstoarnă omul pe ogorul său şi o aruncă pe ogorul lor, iau frumuseţea femeilor, a fetelor şi flăcăilor pentru ele şi copiii lor. De asemena, iau laptele vacilor, usucă copacii, opresc şi pornesc ploile. [20]

Strigoii se feresc de locurile unde se spun poveşti şi se tem de copii. „Ca şi diavolii, strigoii se tem de copii, de aceea la Ajunul Crăciunului şi spre Sfântul Vasile, când copiii umblă cu colindatul, pe lume nu se află picior de strigoi”. [21]

Strigoiul este o fiinţa demonică de origine umană care „trăieşte”, „vieţuieşte”, se manifestă într-o stare liminală, trecând cu uşurinţă hotarul dintre lumi, dintre viaţă şi moarte. Ca urmare, el este numit mort-viu sau nemort. Pentru a-l îndepărta de grupul uman unde s-a manifestat şi pe care îl atacă, el trebuie identificat. De obicei, este suspectat un anumit mort dintr-o serie, de multe ori din acelaşi neam. Uneori, pentru siguranţă, un animal (cal, taur) este adus la cimitir şi pus să sară peste morminte. Mormântul peste care animalul refuză să sară este considerat ca aparţinând strigoiului. „Când s-a descoperit mormântul unui strigoi, se bate un par în înimă şi se dă drumul usturoiului pe borta de la mormânt, ca să-i meargă în gură”. [22] Mortul este adesea dezgropat şi distrus, eventual îngropat în afara hotarului comunităţii. Uneori, ca un fel de antidot, se bea cenuşa obţinută din arderea inimii celui bănuit că s-a transformat în strigoi.

Acest demers antropologic ce implică sondarea mentalului colectiv şi în special cea a imaginarului morţii, cât şi a misterului ce o înconjoară, are implicaţii deosebit de complexe. Pe lângă cele ce conduc spre basm şi genul fantastic în general, mai avem de a face şi cu o trimitere directă spre genul „horror”. Povestirile de groază, care fac tema numeroaselor cărţi sau filme, oferă subiecte pline de „mister”, suspans, neprevăzut, chiar groază. Ele prezintă case bântuite, fenomene „poltergeist”, vampiri şi o întreagă varietate de spirite neliniştite. Se constată o atracţie morbidă, bazată pe curiozitate şi placerea de a avea emoţii din de în ce mai mari, chiar nocive. Cu cât subiectul este mai neverosimil, cu atât este mai irezistibil.

Încercând o concluzie, în acest moment putem aminti că în gândirea tradiţională de factură mitico- simbolică, membrii comunităţii erau cu toţii conştienţi de funcţia terapeutică a ritualurilor de purificare în general şi – în cazul bântuirii – de necesitatea opririi monstruoasei acţiuni a spiritului răzbunător prin descoperirea şi distrugerea corpului posedat. Ritualurile de purificare, ca parte componentă a sistemului tradiţional de credinţe, ajută la conştientizarea şi depăşirea stării liminale. Aşadar trăirea într-o dimensiune religioasă păstrată prin tradiţie însoţeşte toate activităţile esenţiale ale omului în societate. De aceea credinţa (starea de religiozitate) este implicată în toate formele de criză, iar leacul presupune în mod obligatoriu restaurarea sacrului în gradul trăirii sale iniţiale. Toate ritualurile şi credinţele ce structurează o religie funcţionează în mod evident ca o medicină a sufletului, iar normele ei ca o veritabilă terapeutică socială. [23]

[1] Capdecomme, Marie, Viaţa morţilor. Despre fantomele de ieri şi de azi. Polirom, Iaşi, 2003, p.28
[2] Idem, p.12
[3] Idem, p. 267
[4] Idem, p. 269
[5] Pamfile, Tudor, „Mitologie Românească”, Bucureşti, Editura All, 1997. p.140
[6] T. Pamfile, Op cit. p.124
[7] T. Pamfile, p. 124
[8] T. Pamfile, p. 132
[9] T. Pamfile, p. 134
[10] T. Pamfile, p. 134
[11] T. Pamfile, p. 134
[12] T. Pamfile, p. 136-137
[13] T. Pamfile, p. 142
[14] T. Pamfile, P. 146
[15] T. Pamfilie, p. 147
[16] Pâinicică, Constantina, Descântece culese în 1997, judeţul Olt…
[17] T. Pamfile, p. 149
[18] T. Pamfile, p. 150
[19] T. Pamfile, p.161
[20] T. Pamfile, p. 162
[21] T. Pamfile, p. 171
[22] T. Pamfile, p. 179
[23] Geană, Gheorghiţă Religia ca terapeutică socială, în volumul Religia şi societatea civilă, Piteşti, Paralela 45, p.143

Etichete: , ,
Portretul autorului Emilia Tomescu este doctor în antropologie al Facultăţii de istorie "Nicolae Lupu" din cadrul Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu

Alte pagini semnate de

3 răspunsuri »

  1. […] Si daca v-am starnit interesul pentru dubiozitatile malefice care calaresc lopeti pana la luna si inapoi, iaca alt link: https://andilandi.ro/marul-de-aur/mortul-viu-la-hotarul-dintre-viata-si-moarte/ […]

  2. Impresionant

  3. Mulţumim.

Lăsaţi un răspuns




Puteți folosi următoarele tag-uri XHTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>