Categorii Cronici şi recomandări

Băiatul Echo, citit pe nerăsuflate

de Sînziana Popescu
Coperta volumului „Băiatul Echo” de Matt Haig

2756_e5dab7b0De curând, am primit în dar de la o prietenă o carte pentru adolescenți – „Băiatul Echo”, de Matt Haig. Da, ați înțeles corect. Nu e una pentru copii, așa cum mai obișnuiesc eu să recomand pe Tărâmul lui Andilandi, ci este una dintre acelea cu „mission impossible” ștanțat pe copertă. Mai exact, cu sarcina extrem de dificilă de a convinge cel mai problematic public țintă din lume că merită să citești și după ce poveștile pentru țânci nu mai prezintă vreun interes pentru tine. Și reușește, să știți. N-am 15 ani, dar băiatul meu de 14 n-a lăsat-o din mână până când n-a terminat-o. Iar pentru el, care mai nou ar face orice ca să stea cât mai mult în preajma calculatorului, citirea unei cărți cap-coadă într-o singură zi este o adevărată performanță. (Asta dacă îl excludem pe Isaac Asimov, pentru ale cărui scrieri a mai organizat în trecut maratoane similare.) Așadar, recunosc, m-a făcut curioasă și am luat și eu romanul la „analizat”.

Am trecut cu vitejie peste fraza de deschidere, în care protagonista ne mărturisea în jurnalul ei mental – „au trecut două săptămâni de când părinții mei au murit”, doar nu era primul început șocant peste care dădeam, chiar și la categoria cărți pentru tineri, și am citit mai departe.

Băiatul Echo e o carte scrisă tare isteț, cu „action la greu”, după placul publicului țintă, o carte în care doi adolescenți se luptă pentru dreptate, iubesc, suferă, se bucură, se reinventează și învață să supraviețuiască în lumea ciudată din care fac parte. Una care n-are nicio legătură cu cea în care trăim noi astăzi, dar care, ca în mai toate SF-urile de calitate, este o lume care stă în picioare, una posibilă. Ba chiar una foarte probabilă, aș adăuga, dacă ținem cont de direcția (ca să nu zic prăpastia) spre care se rostogolește lumea noastră azi. Și aici nu iau în calcul doar partea cu viitoarele schimbări climatice, interesant speculată în carte, ci mai ales faptul că progresul nostru tehnologic a luat-o la goană și că e cu mult în fața celui spiritual, iar asta, inevitabil, ne va costa în viitor într-un fel sau în altul. Pentru că, în linii mari, cartea despre asta ne vorbește, despre o tentativă disperată de conservare a „ceea ce ne face cu adevărat umani” într-o lume stranie, în parte inundată, în parte deșertificată, populată cu Echo, „niște mașinării misterioase, lipsite de emoții, alcătuite în așa fel încât să semene cu ființele omenești și să servească stăpânilor umani”. Altfel spus, facem cunoștință cu o poveste în care Luna e doar o simplă colonie pământeană în care oamenii sunt minoritari, în care morții pot fi readuși la viață pentru a-și continua meseriile. (Recunosc, deși cam creepy, aceasta mi s-a părut chiar o găselniță de invidiat.) Și una în care pe Pământ androizii nu reprezintă nimic altceva decât uneltele unor indivizi umani care, de fapt, nu mai au în ei niciun dram de umanitate. Cu alte cuvinte, după umila mea părere, „Băiatul Echo” e un roman SF izbutit, scris cu sensibilitate, simplitate și umor, un roman pe care îl recomand călduros tuturor adolescenților români. Și se pare că nu sunt singura care crede asta. Patrick Ness îl recomandă ca fiind „Excelent… foarte omenesc şi sensibil”, The Times îl găsește ca fiind „Minunat de amuzant, inventiv și captivant.”, iar The Sun vorbește de „O poveste extraordinară, de citit dintr-o suflare”. Îi acord deci cinci stele și Luna pe deasupra.

În încheiere, aș mai adăuga doar că acest articol NU este comandat de editura la care s-a tradus și publicat la noi cartea lui Haig, ci sunt niște rânduri fără niciun fel de intenții ascunse, ori de pretenții, dar scrise din inimă, despre o carte care chiar mi-a plăcut. Și, de bună seamă, sunt tare curioasă să aflu ce părere aveți voi despre ea. Deci, imaginați-vă, vă rog, că sunteți la un club de lectură. Ce credeți, există șanse ca lumea descrisă în „Băiatul Echo” să fie chiar lumea în care vor trăi strănepoții noștri?

Portretul autorului

este creatoarea seriei fantasy Andilandi, despre aventurile din Celălalt Târâm ale unor copii „încercaţi” de invidie, egoism sau lipsă de încredere în sine. Dar nu puțini dintre vizitatorii noştri o cunosc şi drept autoare de teatru pentru prichindei sau de cărți bogat ilustrate, pentru copii mai mici. Sînziana Popescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Literatură pentru Copii și Tineret.

Alte pagini semnate de Sînziana Popescu pe Tărâmul lui Andilandi.

Ți-a plăcut? Lasă-ne un comentariu.