Tărâmul lui Andilandi

Colindători din poveşti şi documentare

Nu le-am trimis prietenelor mele din Canada colindul ăsta, n-am vrut sa le stric Crăciunul… Nu vreau să mă gândesc unde vom ajunge noi să petrecem Crăciunul peste un an sau doi. Şi nu ca turişti… Crăciun fericit, oriunde sunteţi!

Tudor Gheorghe, acest minunat menestrel-cobzar

Colind de ridicat părul în cap.
Colind de făcut pielea de găină.
Colind de plâns în şoaptă.
Colind de supărare.
Colind de năduf.

Steaua me' e a mai faină!

Acesta este originalul.

Să-l ascultaţi cu plăcere!

Citeşte mai departe »

Bondărei colindatori

Ştiu că n-aveţi timp de citit zilele astea, iar mie oricum aproape că mi-au dat lacrimile, aşa că nu mă lungesc la scris. Ascultaţi…

De o vreme încoace nu mai îndrăznesc să deschid televizorul ori să citesc ziarele. Mi-am propus chiar să nu mai intru nici pe twitter o vreme, până când nu se liniştesc oamenii şi până când nu încep din nou să-mi spună lucrurile interesante şi simpatice pentru care mi-am propus iniţial să-i urmăresc. Nu mai vreau să ştiu de prieteni care se ceartă între ei pentru că n-au votat cuminte şi cu minte. Nu mai vreau să ştiu nimic de prostie, vulgaritate, ură şi violenţă de limbaj.

Clătite… şoriceşti

Având în vedere că nu ne-am descurcat grozav cu pozele la primul nostru post cu plăcinta cu mere, deşi plăcinta a ieşit grozav, vă asigur, ne-am gândit ca de data aceasta să facem mai puţine fotografii şi să încercăm o reţetă şi mai simplă. Mai precis, să resuscităm una mai veche de pe site: clătitele de post.

…but the only the fearless can become great.

Pornind de la filmuleţul “Ratatouille” care a rămas “the one” în topul preferinţelor familiei noastre în materie de filme Disney, care ne-a inspirat şi ne-a dat curaj să încercăm, am reînviat această mică rubrică a site-ului nostru în speranţa că ne vom distra copios, că îi vom amuza şi pe alţii şi, de ce nu, poate îi vom convinge pe unii dintre cititorii noştri să ne calce pe urme. Ni s-a părut un mod haios de a petrece mai mult timp împreună. Dacă aveţi şi alte idei ori reţete, vă rugăm să ne scrieţi.

Pasca e un dulce festiv pe care l-am iubit, dar care nu se prea făcea în Transilvania. Poate mă înşel, dar prima pască minune pe care am mâncat-o a fost în Moldova, la Bicaz, când mi-am făcut vacanţa la una dintre fostele mele colege de facultate…
Cum pe vremea aceea mâncam repede, fără să pun prea multe întrebări sau să cer reţete, mai jos v-am dat altă varianta. Pe asta însă a testat-o bunica, şi funcţionează! Să aveţi spor şi, mai ales, poftă!

Mielul e singura carne după care cred că aş tânji o vreme, dacă m-aş decide să devin vegetariană profesionistă. Bine, probabil m-aş obişnui până la urmă şi aş uita-o, dar cu siguranţă nu mi-ar fi uşor. E carnea care îmi place cel mai mult şi, aşa cum se întâmplă de obicei, şi cea pe care o mănânc cel mai rar. Mai precis o dată pe an: de Paşte… Asta era singura dată când la noi în familie se gătea friptură de miel ori drob.

Drobul pe care vi-l recomand mai jos nu e chiar reţeta mamei, dar e ceva asemănător, ceva care nu vă poate ieşi decât bine, dacă aveţi timp, chef şi puţină răbdare să-l preparaţi.

Toata copilăria mea am urât peştele. Mai ales crapul. Mi se părea că avea mult prea multe oase, până reuşeam să-l curăţ îmi pierea pofta de mâncare. Şi ca şi cum astea n-ar fi fost suficiente, pe atunci nu mâncam decât peşte! Ăsta era remediul pe care-l dibuiseră ai mei împotriva foametei de tristă amintire: tata pescuia, noi mâncam. Peştele era (şi este!) sănătos, nimic de zis: e un adevărat zăcământ de fosfor, noi eram toţi slabi fără să fim subnutriţi, dar faptul că eram nevoiţi să-l mâncăm aproape zilnic, gătit în zeci de feluri, parcă era prea mult… Aşa că, mărturisesc, atunci când am avut de ales, l-am ocolit vreo 10-15 ani sau cam aşa. De curând [...]