Astăzi este sâmbătă. Este ziua pe care mi-o petrec cu bunica. De dimineață până seara. Mama și tata lucrează sâmbăta, așa că eu vin la bunica încă de vineri după-amiază. Cu microbuzul.
Bunica locuiește la vreo 30 de kilometri de noi, la poalele unui deal, fix pe Strada Teiului. Eu nu văd să fie vreo stradă pe aici, doar o uliță neasfaltată șerpuind printre case. Și nici vreun tei, doar câțiva pruni și-un brăduț.
Bunica m-a trezit cu noaptea-n cap. Nici n-am terminat bine de mâncat că am și pornit la deal, să facem fânul. Ce-o mai fi și bazaconia asta?
Știți, bunicii îi trec tot felul de năzdrăvănii prin minte. Dar să te apuci să cosești iarba, s-o usuci și s-o pui la păstrare pentru iarnă… la asta chiar că nu m-am așteptat! Mai ales că bunica nu are niciun animal prin curte care să mănânce fânul ăsta. Sora ei, tanti Valeria, are. Și nu unul, ci trei.
Urcăm încet dealul. Am obosit. Pe platoul din vârf ne așteaptă o căsuță bătrânească și, spre groaza mea, brazde luuungi de iarbă proaspăt cosită. Sunt atât de multe…
Tanti Valeria și nenea Simion, cosașul, sunt deja acolo. Bunica lasă deoparte rucsacul cu mâncare și se apucă de treabă. Împrăștie brazdele verzi și se roagă de soare să le usuce. De parcă soarele ar înțelege limba română!
Nenea Simion își continuă cositul, iar tanti Valeria vorbește și râde întruna. Nu mă mai bagă nimeni în seamă. Câinele lui nenea Simion mă adulmecă, apoi se îndepărtează repede. Nu i-o fi plăcut mirosul de oraș.
Mi-e foame, oare când o să mâncăm? Vreau s-o întreb pe bunica, dar ea pare mai preocupată de fânul ăsta nesuferit decât de mine:
– Ia grebla cea mică din căsuță și hai să ne ajuți!
– Dar mie mi-e foame, încerc eu cu voce pierită.
– Vezi că ai pâine și brânză în rucsac.
– Și farfurii?
– Ei, farfurii!… azi n-avem vreme de pune-te masă, strânge-te masă. Acuși se face seară!
Ce să vă spun? Îmi vine să plâng! Intru în căsuță și scotocesc, bodogănind, prin rucsac: „Cum să mănânc direct din traistă și încă de unul singur? Ce-o să zică mama? Că doar mi-a spus de-atâtea ori să mănânc frumos și să nu fiu haplea. Mai bine nu mănânc deloc, aștept să vină și ceilalți”.
Dar nu vine nimeni și încep să mă plictisesc. Și mi-e și foame! Ce mă fac?
– Mihuț, da”² vii odată cu grebla aia? o aud pe bunica strigând. Te pomenești c-ai adormit pe-acolo!
Tanti Valeria și nenea Simion râd cu poftă. Dacă fac haz de mine, mă supăr tare de tot. Așa nu se mai poate! Îmi înfund buzunarele cu pâine, mușc furios din bucata de brânză și pun mâna pe greblă. Sunt gata de atac! Afară, câinele pare bucuros să mă vadă.
Bunica mă privește cu dragoste de bunică și-mi întinde un pumn de zmeură:
– Măi, Mihuț, hai să-i venim de hac fânului, c-apoi om scoate mai târziu și farfuriile.
Dacă ți-a plăcut acestă poveste, citește și celelalte povești ale seriei: „Luni sunt arțăgos”, „Marți sunt generos”, „Miercuri sunt bucuros”, „Joi sunt invizibil”, „Vineri sunt furios” și „Duminică sunt ocupat”.
Degustarea de carte a zilei a fost „Sâmbătă sunt haplea” de Adriana Ștefan. Adriana a făcut parte din echipa pe care am coordonat-o în cadrul cursului de scriere creativă „Children Books Sundays”, organizat de Club Revdepov-Asociația Brain Fitness, și este unul dintre membrii fondatori ai proiectului noipovesti.ro.
